Dragă tată, uite că am reușit în viață și fără ajutorul tău

Mi-am petrecut o bună parte din viață întrebându-mă de ce nu mă iubești...

La urma urmei, părinții ar trebui să fie cele două persoane care te iubesc necondiționat, dar tu pari să fi uitat că exist și nu te deranjează faptul că prima ta fiica nu face parte din viața ta. Acțiunile tale m-au făcut să mă simt ca și cum ar fi ceva în neregulă cu mine, că sigur am făcut eu ceva ca singurul bărbat care ar fi trebuit să mă iubească încă de când am venit pe lume, să mă respingă.

Nu ai idee de câte ori mi-am dorit să îmi fii alături. În fiecare an de Ziua Tatălui, de fiecare dată când am câștigat un premiu la școală sau când am avut un eveniment important în viață, o parte din mine spera mereu că vei fi acolo. În copilărie, m-am înscris în echipe de baschet, fotbal și cricket - deși le uram pe toate - pentru că știam că îți place sportul și eram disperată să am ceva în comun cu tine. Dar nu a fost suficient. Îmi amintesc cum te căutam cu privirea la festivitatea de absolvire a liceului, pentru că am crezut prostește că vei îți vei face apariția. Dar n-ai apărut.

De 23 de ani am un gol imens în suflet. A trebuit să te privesc cum ești iubitor cu ceilalți trei copii ai tăi și să mă întreb de ce îi iubești pe ei mai mult decât pe mine. Am dezvoltat probleme extreme de abandon și sunt îngrozită că toți cei pe care îi iubesc vor sfârși prin a mă părăsi așa cum ai făcut-o tu. Sufăr de depresie severă încă din adolescență, deoarece cred că sunt distrusă, de neiubit, de unică folosință și înlocuibilă. Pentru că pentru tine - tatăl meu - sunt toate aceste lucruri.

Chiar și în ciuda acestor lucruri, am sperat mereu că vei reveni; am sperat că într-o zi vei dori brusc să faci parte din viața mea și să-mi arăți dragostea pe care o doream cu disperare. Chiar și atunci când am devenit adult și mi-am construit un scut de apărare când a venit vorba de tine, spunându-le oamenilor că nici măcar nu vreau să am de-a face cu tine, în interior tot aveam inima frântă. Aș fi dat orice ca să primesc dragoste de la tine. Oricât de mult urăsc să recunosc asta, încă sunt acea fetiță de trei ani care voia ca tatăl ei să o îmbrățișeze și să-i spună că o iubește.

Aș fi vrut să fiu supărată pe tine (și te rog să înțelegi că, ani de zile, am fost extrem de supărată pe tine), dar acum sunt doar obosită, sătulă. M-am săturat să cred că este ceva în mod inerent în neregulă cu mine pentru că nu mă iubești și nu mă vrei în viața ta.

Am obosit să le întreb pe surorile tale ce mai faci, doar ca să pot avea un fel de legătură la distanță cu tine și să știu ce faci cu viața ta, când tu nu cred că le-ai întrebat vreodată ce fac eu. Pentru că nu-ți pasă.

Când oamenii aud că am o relație înstrăinată cu tatăl meu, presupun că tu sau eu ne-am mutat departe unul de celălalt și că din acest motiv s-a răcit relația noastră. Sunt șocați până în măduva oaselor când le spun că am locuit în același oraș până când am absolvit liceul.

Știu că nu ai mai vrut să mă vezi când relația dintre tine și mama mea s-a rupt. Știu că despărțirile pot fi urâte și că este greu și dureros să ai de-a face cu anumiți oameni, dar eu eram fiica ta și ar fi trebuit să lupți pentru mine. Dincolo de copilărie, odată ce am crescut și am devenit un adult în toată regula, nu mai trebuia să ai niciun contact cu mama mea dacă voiai să mă vezi. De ce nu ai încercat? Pentru ca eu am încercat. Am încercat de cel puțin trei ori în adolescență să încerc să repar și să construiesc o relație cu tine, dar am fost întâmpinată de o tăcere stoică și rezistență. Eu eram copilul, iar tu erai adultul. Nu era treaba mea să mă lupt pentru a face parte din viața ta, când tu ai fost cel care a ales să mă abandoneze și să uite că exist.

În loc să înfrunți obstacole și să te confrunți cu o situație dificilă de dragul copilului tău, ai fost un laș și ai ales să fugi. Ești tatăl meu și m-ai făcut să mă simt de parcă aș fi de neiubit. Am crezut acest lucru toată viața mea și nu cred că te voi ierta vreodată pentru asta.

Nici măcar nu îți mai port pică!

Nu mai sunt amărâtă din cauza asta. Am ajuns într-un punct în care știu că dacă nu poți vedea ce femeie minunată am devenit și nu mă vrei ca fiică, atunci e pierderea ta. Spre deosebire de tine, eu am o relație profundă și semnificativă cu surorile tale și cu mama ta, care m-au iubit ca pe o fiică mai mult decât aș fi putut spera vreodată. Nu am nevoie de tine când am oameni calzi ca ele care să-ți ia locul și să umple golul pe care l-ai lăsat în inima mea.

Chiar dacă tu nu vei recunoaște niciodată, mama mea a făcut un pas înainte și a preluat rolul tău. Relația noastră este de două ori mai puternică decât ar fi fost dacă ai fi fost tu prin preajmă. Nu aș putea fi mai mândră de ea și mai mândră de mine însămi pentru că a trebuit să mă întăresc la o vârstă fragedă și să realizez ceea ce am realizat.
Faptul că nu te-am avut în viața mea m-a făcut puternică. Faptul că nu te-am avut în preajmă nu m-a împiedicat să-mi urmăresc visele, să iubesc cu ferocitate sau să-mi ating obiectivele. M-am transformat într-o femeie inteligentă, amuzantă, carismatică și bună.

Sunt cine sunt astăzi în ciuda faptului că nu am avut un tată!

Și știu că într-o zi te vei uita în urmă, te vei simți vinovat și vei regreta că nu ai apucat să experimentezi ce înseamnă să mă ai ca fiică, sau cum ar fi fost diferită viața mea dacă ai fi fost în ea. Și poate că ceea ce te va durea cel mai tare când vei afla într-o zi despre mine este că, de fapt, nu am avut niciodată nevoie de tine.

Pentru că, tată, m-am descurcat foarte bine și fără tine.

Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul thoughtcatalog.com.

Citește și:

• Aveam 11 ani când mama mea m-a dat afară din casă după ce iubitul ei m-a lăsat gravidă
• Mama mea m-a abandonat, iar acum, că am bani, vrea să revină în viața mea
• Mama mea îmi cere bani să aiba grijă de copilul meu, propriul ei nepot