La doi ani după ce am dat naștere fiicei mele m-am apropiat de biserică un pic prea mult decât trebuia, cred eu, cel puțin din perspectiva în care privesc acum lucrurile.
După botez, în fiecare săptămână am mers cu ea la împărtășit. Se întâmpla acum 12 ani. Lucru absolut normal, ar spune oricine care frecventează slujbele de duminică la biserică. Aceste momente pot fi atât de liniștitoare...
Problema a intervenit pe parcurs, când credința a devenit atât de puternică încât aproape că nu lipsea zi ca eu să nu fiu la biserică.
Lunea, miercurea, vinerea, credincioșii țin post iar la biserică se țin slujbe dimineața și seară (bisericile din orașe). Bineînțeles nu în toate, dar în orașul meu cam în toate bisericile mari așa se procedează. Apoi, vinerea se făcea Sfântul Maslu la biserica pe care o frecventam, sâmbăta se dădea de pomană pentru adormiți, iar duminica bineînțeles Sfânta și Marea Liturghie.
La un moment dat nu eram niciodată lipsită de la aceste slujbe. Practic, marțea și joia eram „liberă” de la biserică, dar și atunci doar pentru o perioadă. Cum reușeam? Lucram de acasă și programul îmi permitea. Atunci când urma să se sfințească o nouă biserică, era nevoie de pictură și printre femeile care ajutau la „câlții” atât de necesari pentru acest procedeu mă numărăm și eu.
Dimineața o lăsam pe fiica mea la grădiniță, mergem la biserică pentru a ajuta la desfacerea lânii care urma să fie amestecată cu substanțe speciale și aplicată pe peretele bisericii, este o procedură specială. După ce o luam de la grădiniță, în loc să merg să îi dau să mănânce, mai stăteam încă o oră, două să mai ajut, atât cât mi se permitea, bineînțeles.
Mă împrietenisem cu femeia de la lumânări, aproape cu toată lumea care frecventa mai des biserica și mi se părea absolut o normalitate să merg zi de zi. Ceea ce părea o normalitate era departe de a fi așa.
„De ce trebuie să stau iar în genunchi? Îmi este cald cu baticul pe cap, mami! Vreau în parc...”
Fiica mea era permanent obosită, nu mai putea să stea în genunchii ei mici și în formare, mai ales când se citea Sfânta Evanghelie. Pentru că așa se cuvenea, eu insistam să îngenuncheze. Nu o obligam, dar insistam…
Nu înțelegea de ce trebuie să poarte un batic sau o bentiță pe cap în miez de vară, ori de câte ori intra la biserică. Nu înțelegea de ce mami, în loc să îi citească o poveste de noapte bună, citea un acatist uneori cu voce tare, alteori nu.
Mă întreba de ce trebuia să se împărtășească în fiecare săptămână, de ce fiecare duminică și-o petrecea la biserică. De ce, de ce, de ce?...
Avea atât de multe întrebări și mi le aduc bine aminte, dar pe care eu le ignoram. Știam doar că dacă merg acolo fiica mea o să fie sănătoasă, protejată, părinții mei la fel și rugăciunile mele o să folosească din neam în neam.
Cât a durat această perioadă? Cam trei ani. Trei ani în care am ținut foarte riguros posturile (riguros înseamnă din toate punctele de vedere). Fiica mea ținea post o săptămână înainte de a se împărtăși, deși îi era poftă de multe lucruri; acum îmi pare rău că nu o lăsam să mănânce ceea ce dorea, copil fiind.
Merg și acum la biserică, dar prefer să mă rog când nu mai este nimeni prezent
Nu știu dacă am făcut un lucru rău pentru că m-am apropiat de Dumnezeu, dar nici nu am făcut cele mai bune alegeri. Și acum sunt apropiată de Divinitate și acum merg la Biserică, dar mai rar.
Nu mai particip la întreaga slujbă decât foarte rar și prefer să merg când este biserica goală, să pot fi eu cu Dumnezeu atunci când mă rog. Avem atât de multe biserici frumoase în orașul în care locuiesc, avem posibilitatea să mergem la moaștele Sfinților sau icoane făcătoare de minuni, la doar două stații de autobuz distanță.
Desigur că merg, mă rog, dar când este Biserica goală. Îmi împărtășesc copiii doar în posturile mari și nu îi mai oblig să țină post decât câteva zile, cât îmi recomandă preotul. „O zi înainte și o zi după împărtășanie, copilul este curat la suflet” mi-a spus părintele și așa procedez.
Am ajuns la concluzia că nu religia, nu mersul la biserică sau postul te face plăcut în fața Divinității, ci felul în care tu te porți cu ceilalți, felul în care îți cinstești părinții, îi ajuți pe cei de lângă tine, cu cât drag îți crești copiii.
Între timp, am mai născut un copilaș, acum are doi anișori dar niciodată nu s-a pus problema să îl țin la biserică mai mult decât a vrut, să-l oblig să stea cuminte până se termină slujba, să cânte toate acele melodii, cântări, să știe pe de rost Crezul sau alte rugăciuni.
Nici acum nu știu în ce măsură am greșit mergând atât de des la biserică sau cât de bine am făcut, dacă o să mă ierte fiica mea, cert este că la un anumit moment dat, atunci când realizezi că deciziile tale îi afectează pe cei mai importanți membri ai familiei, trebuie să te ponderezi. Iar eu am reușit.
Știu că religia în zilele noastre este un subiect tabu, indiferent ce ai spune, nu este în regulă. Dacă mergi prea des, nu este bine, dacă nu mergi, iar nu e bine… Dacă îți porți credința în suflet ești păgân, dacă o arăți tuturor ești fariseu…
Doar cel de Sus știe ce este bine și ce nu, dar eu sunt convinsă că atâta timp cât nu faci rău nimănui, ajuți pe cât posibil, Dumnezeu te privește și te lasă să mai „chiulești” de la orele lui de duminică dimineața, până când ajungi la o vârstă la care apropierea de divinitate este inevitabilă.
Pensionari, oameni bătrâni, bolnavi, dar și familii tinere cu copii, tineri în căutarea unui om bun trimis de Divinitate cu care să își împartă zilele, aceștia erau enoriașii cu care împărțeam un gând în cer și o bucățică de pâine pe pământ în timpul și la finalul slujbelor.
Dumnezeu ne ascultă oriunde am fi, dacă ne rugăm cu gând curat.
Surse foto: pexels.com, pixabay.com, pexels.com, pixabay.com
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
