Acum 1 an când a venit pe lume al doilea copil mi-am legat trompele. Am luat decizia asta, recunosc, fără să îi spun și lui, i-am spus abia după. Pentru că am zis că este suficient să facem doi copii. Să nu fim depășiți numeric. Pe atunci stăteam cu socrii mei într-un apartament cu două camere și eram deja sătulă de înghesuială. Soțul meu are 3 frați și două surori. Face parte dintr-o familie mare și acolo au locuit, în acel apartament cu două camere, toată copilăria lor. Pentru el înghesuiala asta este normală. Este dorită. Spune că ne apropie ca familie. Însă pentru mine este un chin.
Ne-am mutat, la insistențele mele, într-o garsonieră în care stăm de 1 an.
Însă de când ne-am mutat el insistă să facem următorul copil. Că el așa a visat mereu, să avem 4 copii, cu diferență de 2 ani între ei. Și acum este timpul să ne apucăm de al treilea. Îmi spune în fiecare zi că el este optimist și că sigur într-un an reușim să ne mutăm într-un apartament cu 3 camere. Muncește mult. Insistă că suntem tineri și că vom evolua din punct de vedere financiar și că este convins că vom fi din ce în ce mai bine. El are 29 de ani iar eu 27. Suntem amândoi absolvenți de management la ASE. El lucrează la o firmă de contabilitate mare și, într-adevăr a evoluat și acum conduce o echipă de 3 oameni. Vrea să facem un credit într-un an să ne luăm apartament. Însă eu mă gândesc cu groază la perspectiva a 4 copii, la o rată mare și la nevoile pe care trebuie să le îndeplinim copiilor. Și cred că doi sunt suficienți. Pentru că visez să mă întorc și eu la muncă, visez la momentul când vor deveni independenți și voi putea și eu să fiu iar femeie, nu numai mamă. Visez la acel apartament cu 3 camere, cu dormitorul nostru și cel al copiilor. Mi se pare că avem acum familia ideală.
Nu știu cum să îi spun asta. Nu vreau să îl dezamăgesc, nu vreau să îl supăr, dar consider că și el trebuie să facă un compromis, nu numai eu. Nu mai vreau să o iau de la capăt de încă două ori. Ar însemna să am vreo 36 de ani când voi putea și eu în sfârșit să îmi acord mie atenție, să caut și eu un job. Nu vreau să fiu doar mamă, deși îmi aduce împlinire. Dar când copiii cresc, eu cu ce o să rămân? Ce am făcut pentru mine? Probabil că îmi voi face curajul să port discuția asta cu el. Însă până atunci am apelat la această metodă de a vă cere părerea. Oare exagerez? Gândesc greșit? Ce pot să fac?
Citește și:
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
