Am 35 de ani și sunt singură. Am avut zeci de relații, da, zeci, care nu s-au concretizat cu nimic. De ce? Din cauza tatălui meu. Din cauza faptului că toată copilăria mea și alți câțiva ani din tinerețea mea am fost abuzată, traumatizată de el, eu, dar și sora mea și mama noastră. El trăia o viață separată de a noastră. Aveam un apartament cu 4 camere, iar o cameră era a lui. Când intra el în bucătărie trebuia să dispărem toate, iar dacă ceva era în neregulă cu mâncarea, dacă întârziam un minut când ne trimitea să îi luăm țigări, dacă tușeam când el se uita la vreun meci, dacă respiram prea zgomotos, dacă îi foloseam baia lui, dacă uitam cheile în ușă, dacă făceam orice care să îi producă cel mai mic disconfort, ne bătea, ne abuza, ne făcea să ne dorim să nu fi apărut pe lume. Ne bătea cu furtunul de la mașina de spălat. Sau ne băga îmbrăcate în dușul rece. Sau ne tundea părul. Sau ne devasta camerele, izbindu-ne de mobilă.
Mama lucra în ture la Tricodava și, uneori, când ea nu era acasă, tremuram pur și simplu la noi în cameră, eu și sora mea. Aproape că nu respiram, ca să nu ne simtă. Când nu era mama acasă și era numai el, noi nici nu mâncam, nu mergeam la baie. Ne era teamă să deschidem caietele să ne facem temele să nu care cumva să facem vreun zgomot. Ne doream să uite că existăm. Mama ne proteja cu propriul ei trup când era casă. O bătea pe ea și uita de noi.
Am trăit mereu cu groaza de a respira, de a exista.
Nu o judec pe mama și sper să nu o judecați nici voi. În acele vremuri abuzul nu era recunoscut ca ceva care există. Astfel de comportamente erau percepute ca normale de femeile din acele vremuri. Sau chiar dacă le percepeau ca fiind ceea ce sunt, nu aveau cui să ceară ajutor. Mama a murit când aveam 16 ani, a căzut pur și simplu la muncă și nu s-a mai ridicat niciodată. Atac cerebral. Apoi eu și sora mea am îndurat încă 5 ani de abuzuri, până ce sora mea a reușit să se mărite și să ma ia cu ea. A ales primul băiat care i-a ieșit în cale ca să scape de tata. Acum e divorțată, pentru că a rămas, ca și mine cu sechele. Soțul ei țipa la ea. Nu știu dacă era abuziv neapărat, dar ea pur și simplu se speria de el chiar și la cea mai mică urmă de nervi. Acum locuim amândouă și suntem complet inadaptate pentru o relație de cuplu. Ne dorim amândouă familii, copii, dar ne este groază de bărbați. Oricât ar fi ei de drăguți, de simpatici, oricât ne-ar demonstra că sunt oameni buni, eu una dacă văd și cea mai mică urmă de nervozitate, refuz să îl mai văd. Pentru că fac atacuri de panică masive. Le fac și la muncă atunci când un coleg îmi atrage atenția asupra ceva ce nu am făcut cum trebuie. Le fac pe stradă când aud un copil țipând, când văd știri cu copii abuzați, când aud certuri între prietenii mei căsătoriți. Mă întorc instantaneu în momentele copilăriei mele când obiectul de tortură era clanța ușii, care atunci când era apăsată, îmi apăsa sufletul și mă sufoca, știind că urma să intre pe ușă călăul meu.
Pentru că tata a fost călăul meu.
El mi-a distrus viața. Încă mai trăiește și nu îmi doresc altceva decât să plătească pentru ce ne-a făcut. Să îl fac și pe el să sufere. Știu, îmi veți spune ca și psihologul meu (desigur că mă duc la terapie, altfel eram demult ori la închisoare că l-am omorât, ori sub pământ) că numai iertându-l voi putea trece mai departe. Dar nu pot. Aș vrea să pot să îl dau în judecată pentru că m-a adus pe lume ca să îmi năruie viața. Aș vrea să îi iau totul, să îl bag la închisoare unde să sufere acolo același abuzuri pe care mi l-a aplicat el. Nu vorbim cu el, nici eu, nici sora mea de când am plecat și nu m-am mai întors. El încearcă să reia legătura cu noi prin mătușa mea, dar numai gândul că l-aș vedea mă face să tremur și să intru în panică. Nu de teamă, ci de ură. Sper să găsesc la un moment dat liniștea. Și mai sper ca povestea mea să nu vă facă să mă judecați sau să îmi dați sfaturi. Cred că am nevoie doar de înțelegere, de susținere, de cât mai multe lucruri pozitive în viața mea. Pentru că vreau să am o viață normală, vreau să mă îndrăgostesc, să iubesc, să fiu iubită, să pot avea încredere în soțul meu și să pot fi mamă. Pentru că sunt convinsă că aș fi cea mai bună mamă din lume. Aș lupta cu strășnicie să ofer copilului meu cea mai faină copilărie. Scriu aici pentru o descărcare emoțională. Scriu aici pentru a încerca, așternând povestea mea și făcând-o publică, să o las în urmă. Să mă scutur de ea așa cum se scutură un câine de apa ploii. Să arunc picăturile ei veninoase cât mai departe de mine.
Citește și:
- I-am pus unui copil aceeași întrebare pe care și tatăl meu mi-a pus-o când eram mic. Răspunsul lui m-a șocat
- Nu am vrut să-mi rănesc copiii prin divorțul de tatăl lor, dar a trebuit să o fac. Pentru ei
- Urăsc femeile pentru că în copilărie eram martor când mama îl bătea și îl blestema pe tata
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
