Am copilărit la țară, alături de 3 frați și surori, alergând prin păduri și crescând printre animalele domestice din curte. Tatăl meu era dascăl la biserica satului și era cel mai bun om din lume. Ne trata mereu cu blândețe, era respectat de tot satul și niciodată nu supăra și nu se supăra pe nimeni. Mama mea ne iubea în felul ei, însă, acum, uitându-mă în urmă, cred că avea o boală psihică. Pe care, acolo, la țară, era mai greu să o identifici și să mergi să ceri ajutorul. Nu știu dacă era depresie sau personalitate bipolară, dar din cauza asta bea mult, extrem de mult și devenea violentă cu tata. Nu cu noi. Dar seara de seară, depresia și nefericirea ei, înecată în alcool, ieșeau ca un monstru din ea. Și începea să urle, să îl lovească pe tata și să îl înjure, în timp ce pe noi ne forța să asistăm ca să ne arate ”ce nenorocit este tata” și că nu este capabil să facă mai mult pentru noi.
”Blestemat să fii! Să mori în chinuri! Mi-ai distrus viața!”
O iubeam toți pe mama, ca orice copil din lumea asta, care iubește necondiționat. Făcea cea mai bună mâncare, se juca cu noi, ne învăța cum să iubim natura și animăluțele din curte. Jumătate din zi era o mamă minunată, însă când se lăsa seara ne săreau inimile din piept. Uneori mă rugam la Dumnezeu să nu mai lase soarele să apună. Încercam să mă ascund prin curte, să nu ne găsească. Uneori îmi ieșea, alteori, credeam că monstrul din ea nu va ieși în seara aia, însă apărea când ne așteptam mai puțin. ”Blestemat să fii! Să mori în chinuri! Mi-ai distrus viața!” țipa la tata transfigurată în timp ce îl lovea cu pumnii. Tata se ferea, o lua în brațe, îi spunea să se liniștească. Și continua așa, ea urlând și plângând și tata calm, cu tristețe, acceptând pumnii ei. Adormea într-un final, extenuată, iar noi adormeam mereu plângând.
Nu am vreo amintire din copilăria mea de copil mic, până în 10 ani, care să nu fie accentuată de crizele inexplicabile, oribile, traumatizante ale mamei mele. Ne târa de mâini din camera noastră să stăm lângă ea, să fim martori în timp ce abuza cel mai blând om din lume. Greșeala lui tata a fost că niciodată nu ne-a vorbit despre asta, nu ne-a liniștit. A lăsat lucrurile să se întâmple fără să ne dea nici cea mai mică explicație. Probabil că nici el nu o avea, acea explicație. O iubea mult, ne iubea pe noi și mai mult, și cred că a acceptat pur și simplu că așa este mama. Însă pentru mine mama a lăsat o rană adâncă, atât de adâncă încât s-a infectat cu o ură viscerală pentru femei.
Acum mă duc la psiholog. Pentru că îmi este teamă să nu fi moștenit de la mama boala ei psihică, pentru că această ură pentru femei nu este normală, chiar și cu traumele copilăriei mele și trebuie să încerc să o vindec. Nu vă gândiți că se manifestă în vreun fel, pentru că am învățat să o ascund bine. Nici nu sunt gay, așa cum ar spune mulți răutăcioși. Pentru că am avut relații de scurtă durată, am făcut sex, îmi place corpul femeii, mă simt atras de ele, însă dacă le aud că țipă la mine sau devin mult prea agresive în limbaj, fug mâncând pământul. Pentru că orice dorință aș avea pentru acea femeie, când țipă, când ridică vocea cât de puțin, când își pune un pahar de vin, se transformă în mama și copilul din mine îmi transformă pasiunea pentru acea femeie în teroare.
De 6 luni sunt îndrăgostit, am întâlnit cea mai blândă și minunată femeie din lume. Mi-am dat seama din secunda în care am întâlnit-o că ar putea ca ea să fie cea care să mă vindece. I-am povestit tot încă de la prima întâlnire, am simțit că nu va fugi de mine. Și nu a fugit. M-a îndemnat să merg la psiholog. Și de acolo, de 6 luni, simt că las copilul din mine în trecut cu fiecare zi care trece. Violența în familie nu este unidirecțională, poate să vină de oriunde, de la mamă, de la tată, de la bunici, de la unchi. Și infectează sufletul inocent al copiilor, îi traumatizează pe viață. Eu sunt dovada vie a unui bărbat de 90 de kile, care trage de fiare, alearga zeci de kilometri, a terminat cu brio academia militară, dar tremură de frică în fața unei femei. Acum am puterea să glumesc pe tema asta și înțeleg fiecare decizie a vieții mele, de la fuga de responsabilitatea unei relații, până la alegerea de a pleca de acasă cât mai repede la liceul militar, numai printre băieți. Încep să mă vindec. Rana nu mai supurează, dar va rămâne acolo, o cicatrice adâncă a unei copilării marcate de abuz. Aveți grijă de copiii voștri, copilăria lor este cea mai prețioasă, este cea care îi formează ca adulți și cel mai mic gest poate să le schimbe destinul pentru totdeauna.
Citește și:
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
