Nu vreau sa imi intarc copilul. Sunt dependenta de alaptarea lui.

Poate ca ar trebui sa se faca pentru mamele ca mine un manual de instructiuni: "Cum sa-ti intarci copilul dupa 2 ani de alaptare" sau macar un grup de suport pentru cele care nu pot renunta la alaptare. Poate unora li se pare ca exagerez, dar va asigur ca nu-i deloc asa. Pentru mine alaptarea a fost ca un drog frumos (!daca il pot numi asa), un moment magic, doar al meu impreuna cu puisorul meu, a fost primul lucru pe care am stiut sa-l fac cand mi-am vazut copilul, a fost singurul lucru pentru care nu am avut nevoie de instructiuni, a fost prima imbratisare pe care mi-a dat-o fiul meu...a fost si n-o sa mai fie... deloc si irevocabil.

Prima experienta a alaptarii

Imi aduc aminte o intamplare de pe vremea cand eram insarcinata. O colega de serviciu, proaspata mamica, mi-a povestit cat de greu i-a fost sa stranga 50 de ml de lapte matern pentru bebelusul ei... Pana la urma a renuntat pentru ca nu reusea sa alapteze deloc, nu avea lapte... Stiu ca ma rugam sa nu patesc si eu asa ceva.

Am nascut prin cezariana si, de regula, in asemenea cazuri, alaptarea este mai anevoiasa la inceput. Insa Dumnezeu m-a ajutat si n-am avut probleme. Retraiesc si acum ziua in care mi-am vazut copilul si l-am pus la piept. Nici nu se facuse ora 9 dimineata, ca o asistenta a si venit sa ne cheme sa alaptam bebelusii. Cand i-am zis ca este prima zi, s-a oferit sa ma ajute. Fara jena sau menajamente, mi-a strans sfarcul cu putere ca sa vada daca iese lapte. Ce dureros a fost! Cumplit! M-a luat si pe nepregatite, nu ma asteptam deloc la asa ceva. Apoi mi-a zis ca la fel trebuie sa fac si eu, ca sa-mi vina laptele. M-a speriat ca daca nu actionez rapid, o sa-l pierd. Dar am avut destul. Si acum, daca incerc usor, tot mai ies firicele de lapte prin orificiile formate.

Am avut noroc si de un baietel mancacios. A tras cu putere de la primul episod de alaptat. Dar cat de dureroase au mai fost si primele zile! Ma dureau sfarcurile ingrozitor si simteam fiecare actiune mecanica de supt. Suportam pentru ca binele lui era mai presus de al meu. Asa este pentru orice mama! Aveam totusi tendinta fireasa sa-l dau la o parte, dar asistentele ma supravegheau vigilent, tinandu-l si mai strans la pieptul meu. Unde au fost ele acum, cand am incercat sa-l intarc? Unde au fost sfaturile lor acum? M-au invatat cum sa "urc" si sa "merg" pe bicicleta, iar apoi m-au lasat sa ma plimb liber. M-au lasat sa ma bucur de experienta asta pe care cuvintele sunt prea saracacioase ca s-o poata descrie, dar nu m-au invatat cum sa pun frana si cum sa ma opresc fara sa-mi "zdrelesc genunchii". A trebuit sa ma descurc de una singura.

In primele luni de alaptare ma bucuram pentru fiecare zi in care puteam sa-i ofer bebelusului meu comoara de lapte matern. Auzisem ca o lauza poate pierde laptele din cauza stresului... si cum problemele nu ma ocoleau, aveam aceasta frica. Dupa ce am depasit primele 6 luni cruciale, speram sa mai am lapte pana cand va implini 1 an. Nu ma asteptam ca la 2 ani si 9 luni inca sa-l mai alaptez pe baietelul meu.

Cum am inceput intarcarea...

Asemeni oricarei mame, am primit o tona de sfaturi in legatura cu intarcarea, unele cerute, altele bagate cu forta si indesate pe gat... Auzisem despre mai multe mamici ca si-au intarcat copiii brusc. Fie au plecat ele de acasa, fie au dus copilul la tara pentru cateva zile. Eu am zis ca n-o sa aplic in veci aceasta metoda, chiar daca ar fi sa-l alaptez si cand o ajunge la scoala, cum imi spuneau cei din familie. Apoi, nici varianta cu ardeiul iute nu prea-mi suradea...

Prima tentativa serioasa de intarcare am avut-o la o saptamana dupa ce Iusti a implinit 2 ani. Incepusem sa-i reduc mesele de lapte cu o jumatate de an inainte, astfel incat la 2 ani rareori papa laptic in cursul zilei - avand rezervate doar dimineata si seara. Am inceput intarcatul prin introducerea biberonului. Desi reusisem sa-l evit cu succes, nefiind de acord cu folosirea lui, m-am vazut nevoita sa-l folosesc pe post de inlocuitor de titi. Iusti nu l-a acceptat din prima, dar pana la urma au devenit prieteni. In ciuda acestui fapt, dupa ce papa 125, chiar 190 ml de laptic de la biberon, plangea si dupa putina titi.

Dupa o luna de taraganeli, am zis sa pun piciorul in prag si sa nu-i mai dau deloc san. I-am acceptat urletele noaptea si ziua, ochisorii inlacrimati si rugatori, ii explicam ca nu mai e voie, ca acum titi este biberonul, dar pana la urma, la cateva zile cedam. Cel mai mult am rezistat 5 zile, dar n-am mai avut cum sa fac asta in momentul in care copilul meu a inceput sa atace si cu vorbe. M-a impresionat mult, el nefiind deloc vorbaret. "Mama, titi!", au fost cuvintele care m-au induplecat si care m-au facut sa aman intarcarea pentru o scurta perioada (gandeam eu).

Am tinut piept sotului si soacrei care ma condamnau si ma luau cand cu frumosul, cand cu uratul, nu mai stiau cum sa ma faca sa inteleg ca TREBUIE si gata. "E mare! N-ai zis tu ca-l intarci la 2 ani? Ca asa vrei, dupa recomandarea OMS?". Le-am spus despre treaba asta cand mi-au sugerat ca ar fi bine sa-l intarc pe la 1 an si un pic. Dar acum deja trecuse de 2 ani. Nu mai stiam cum sa procedez. Devenisem maestra in oferirea de raspunsuri vagi la intrebarea strainilor: "alaptezi?".

De 9 luni are nevoie un embrion sa se dezvolte intr-o minune de copil. De 9 luni are nevoie si o femeie sa se acomodeze cu sarcina, cu schimbarea ce are loc in viata ei. Mi-au trebuit 9 luni sa accept ideea ca este mai bine pentru copilul meu sa-l intarc. Au fost 9 luni pline de presiuni din partea celor din jur, dar pot spune ca aceasta experienta m-a schimbat. Acum ii privesc altfel pe dependentii de vicii. Inainte imi era usor sa-i judec, "cum sa nu se lase de tigari?" sau "cum adica sa bea in continuare alcool, mai ales daca este sanatatea la mijloc?". Neavand nicio alta dependenta, pana acum, credeam ca atunci cand iei o decizie, o si pui in aplicare.

Cum am reusit, de fapt, sa-l intarc

Am inceput cu pasi mici. Mai intai i-am pus laptic lui Iusti la ceasca, dar de data aceasta imi puneam si eu intr-o cana, ca astfel sa ne bucuram amandoi de noua "alaptare". Am incercat sa pastrez momentele de rasfat si sa renunt doar la actiune in sine. Primele doua zile au trecut foarte usor. Ne placea sa bem amandoi laptic, sa ciocnim canile. Dar dintr-a treia zi am simtit un impuls sa cedez si sa-l alaptez. Cel putin o saptamana am fost bolnava. Zilele treceau foarte greu, nu-mi gaseam locul, eram irascibila, asemeni unui dependent. Aveam "paharul cu vin" in fata mea si nu puteam nici sa-l miros.

Cand am vazut ca biberonul nu-si facea treaba, am renuntat si la el. Culmea, Iusti nu i-a simtit deloc lipsa, n-a intrebat de el, n-a plans dupa el. Am reusit sa-l intarc cu leucoplast, de fapt cu patru bucatele de banda izoliera neagra, din cutia cu scule a sotului. Mi-am facut doua X-uri pe mameloane si l-am pacalit pe fiul meu ca am  buba si ca pe mami o doare. "Nu mai e lapte!", il minteam eu cu nerusinare. El ma credea si chiar ma consola. Imi zicea: "buba, mami" si apoi ma lua frumos in brate ca sa-mi treaca.

Niciodata n-am stat bine la capitolul vointa, dar de data asta trebuia sa fiu eu tare, pentru copilul meu. Cine a spus ca un alcoolic ramane intotdeauna un alcoolic, a avut mare dreptate. Chiar daca numara zilele de cand nu a mai baut alcool, nu are cum sa scape de aceasta experienta. Au trecut 45 de zile lungi de cand nu l-am mai alaptat si, desi este mai usor ca la inceput, tot am lacrimi in ochi. L-am alaptat 992 de zile, probabil ca va trebui sa treaca tot inca pe atatea ca sa-mi alin rana din suflet. Deocamdata s-au scurs doar 45 si asemeni unui alcoolic, tentatia este mare. Pot spune ca ma duc "in bar" in fiecare zi si, desi cei din jurul meu beau de toate, eu imi torn "apa minerala". O beau in sec si-mi spun ca asa este cel mai bine pentru fiul meu. Din cand in cand mai "miros" cate-un pahar. Am cedat vreo 20 de secunde cand Iusti a intrat o data peste mine in baie si ma schimbam. Apoi, cu alta ocazie, alte 20 de secunde seara la culcare. Dar au fost doar niste accidente, exceptii.

Mi-e dor in fiecare zi de momentele noastre. Imi vine sa-mi iau copilul in brate si sa-l pun din nou la piept. De ce sa nu-l alaptez? Si ce daca este maricel? Sunt mame care isi alapteaza copiii si la 5 ani, as putea sa fiu si eu printre ele...
	Ultima amintire draga a alaptarii

Am intarcat pentru ca A TREBUIT, pentru ca familia in special a facut presiuni asupra mea, pentru ca mi s-a spus ca beneficii pentru copil nu mai sunt, ba dimpotriva, ar putea avea niste traume, niste repercusiuni asupra dezvoltarii lui psihologice (!mai ales ca-i baietel). Dar cine stie mai bine ca o mama ce este mai bine pentru copilul ei?! Of, la naiba! Acum l-am intarcat si trebuie sa ma impac cu ideea, nu? Lapte vad ca inca mai am... ar fi asa o mare nebunie sa cedez? 45 zile... deocamdata... pana astazi.