Mărturia unei asistente de la spitalul din Suceava: "Fiica mea spune rugăciuni pentru mine și pentru pacienții mei. În combinezoanele astea nu contează cine are diamante."

Mărturia unei asistente de la spitalul din Suceava

Numele asistentei voluntar este Carmen Lucia Jitaru și poate fi numită cu ușurință eroină. Deși are doar 28 de ani, muncește timp de 12 ore pe zi ca voluntar într-un spital din Suceava unde există, la momentul de față, cel mai mare număr de îmbolnăviri din România. Acasă o așteaptă un soț și doi copii, însă și-a anunțat familia că nu va reveni până la sfârșitul pandemiei.

În spitalul în care lucrează face de toate, începând de la spălat vase și până la încurajat pacienți, golit pungi cu urină. Timp de 12 ore, în fiecare zi, timpul nu mai există pentru ea. De o săptămână cazurile au ajuns atât de multe încât a pierdut șirul bolnavilor. Nu îi este teamă că s-ar putea infecta, crede că a făcut deja infecția în februarie, când a simțit dureri puternice de oase și de plămâni, senzație de arsură în gât și dispariția mirosului și a gustului. Se teme însă că oamenii de acasă nu vor respecta izolarea și se vor îmbolnăvi persoane vulnerabile și că munca celor care încă luptă va fi în zadar pentru că va veni o zi în care nu va mai putea să îi ajute cu nimic.

Acum mărturisește în cadrul interviu că este interesată de orice aspect nou pe care îl descoperă medicii cu privire la evoluția bolii “Când eram voluntar la ambulanță urmăream altceva. Îi întrebam pe toți pacienții în stare critică sau pe cei pe care îi transportam la îngrijire paliativă ce regretă. Știi ce am aflat? Că nu au iubit suficient și că s-au certat cu frații. Singurul lucru la care mă gândesc acum este că în fiecare zi, în fiecare oră am toate posibilitățile din lume de a iubi. Nu contează ce religie ești, că te naști ateu, evreu, hindus, singurul lucru care contează este dragostea față de celălalt. Parcă o aud pe fiică-mea: „mama, nu contează nimic, doar inima, sufletul, iubirea!”. În seara asta am vorbit cu ea și mi-a zis că a făcut 9 rugăciuni pentru mine și pentru pacienții mei, iar băiatul mi-a zis că e curajos, dar că o să plângă puțin după ce închidem telefonul.”

Din dorința de a-i proteja pe cei dragi, tatăl și bunica, nu s-a implicat de la început în spital, însă imediat cum a primit telefonul prin care i se solicita ajutorul nu a mai stat pe gânduri. Când a revenit la locul de muncă a găsit un haos, o lume la care nu se aștepta “De data asta m-am oprit o clipă într-un colț al spitalului și am realizat că în acele combinezoane nu mai conta cine are cercei, cine are diamante, cine flutură cheia la Mercedes, cine nu te bagă în seamă, cine nu-ți răspunde la telefon. Știi ce vedeam acum: oameni cu capul plecat și cu sfânta cruce după ei.
Spitalul Suceava își va reveni, dar vor rămâne cei mai buni dintre cei mai buni.”

Nu câștigă bani din munca sa, cu toate acestea a ajuns să facă de toate “Am făcut de toate în acea zi: am spălat vasele, am golit toate pungile de urină, am dat medicamente, am aranjat acte, am întors și am șters pacienții. Tot ce trebuia făcut. Nu ai cum să nu le faci, fiindcă știi că nu le face nimeni. Iar când ajungi acasă te mustră conștiința și te îmbraci, te întorci la muncă și termini ce nu ai făcut. A doua zi a fost cumplit. Încurajând pe fiecare absorbi toată suferința celuilalt.”

O întristează gândul că știe ce va urma, că numărul de cazuri va crește dramatic și ca se apropie momentul în care nu se va mai putea ocupa de fiecare pacient în parte. Este sigură că se va îmbolnăvi, spunând că este imposibil să te protejezi, chiar dacă porți echipament de protecție. Cel mai greu însă i se pare să ridice moralul pacienților, care ajung și mai demoralizați de știrile de la radio și de la tv. Uneori ajunge să plângă, dar știe că trebuie să continue lupta “Nu ai cum altfel. Cine își iubește meseria asta nu are cum să stea deoparte. Nu va putea să stea acasă.”
Se bucură din tot sufletul când reușește să facă o bucurie, cât de mică, unui pacient. Și este recunoscătoare pentru fiecare nouă zi “Dimineață, când am coborît să plec la spital, m-am oprit un pic să fac o poză răsăritului. „E bine, îmi zic! Am mai prins o zi, să o facem să conteze!”

Este o fire credincioasă, bunica ghidând-o pe acest drum “Ea m-a învățat cum să mă rog, cum să stau în genunchi. Nu te arunci pur și simplu pe podea. Când pui genunchiul jos, îl pui cu responsabilitate, pleci capul cu smerenie și te rogi.”

Când este întrebată dacă se teme de îmbolnăvire, răspunde râzând “Cum să mă îmbolnăvesc? Și cine-i mai ajută pe oamenii ăștia? Noi, ca oameni, nu eram pregătiți să trecem prin așa ceva. Nu medicii, nu cadrele medicale, noi ca oameni.”

Nu se teme de nimic pentru că a știe prea bine ce înseamnă lipsurile ”Când n-ai nimic nimicul nu o să-ți lipsească niciodată. Eu știu ce înseamnă să rozi o bucată de pâine, dar să stai în casă pentru că știi că asta face bine altora din jurul tău.”

În final, consideră că această experiență ne va umaniza cu toții, în special pe cei care lucrează în spitale, pentru că nu ai cum să rămâi nepăsător când vezi un om care se zbate pentru viață lângă tine, iar viața sa depinde de tine. Se bucură când vede colegi care au rezistat o lună, dar îi numește eroi și pe cei care au rezistat o zi „Ți-ai luat jumătate din norma lui Dumnezeu și acum ai venit să judeci? Stai cuminte!”