Am regretat că nu am făcut copii, apoi am rămas gravidă la 45 de ani

A devenit mamă la 45 de ani

Laura Barton (din Marea Britanie) este jurnalist și autor de carte. Într-o confesiune pentru „The Guardian”, a adus în prim-plan drumul pe care l-a avut de străbătut până când a reușit să devină mamă. Astfel, în prima parte a confesiunii sale vorbește despre ce a simțit în momentul în care a aflat că era însărcinată, tocmai când se apropia de vârsta de 46 de ani:

„Mi-am adus pe lume copilul cu 5 zile înainte să împlinesc 46 de ani: un băiețel cu o față serioasă, cu ochii mari și cu urechiușele precum coșulețele din nuiele. Pentru câteva săptămâni, nici nu am putut să-i rostesc numele; îmi era foarte greu să exprim în cuvinte ceea ce simțeam.

Orice venire pe lume a unui copil este ceva magic, dar să devii mamă la vârsta mea este ceva de-a dreptul surprinzător; simțeam cum un porumbel divin îmi ieșea prin mâneci și eram extrem de fericită. Cu toate acestea, îndoielile nu lipseau. Să fii mamă la o vârstă înaintată nu reprezintă o experiență tocmai ușoară, iar reacțiile care intervin pot fi dintre cele mai complicate.

Atât pe parcursul sarcinii, cât și în primele săptămâni de viață ale fiului meu, am simțit că stăteam sub un nor de suspiciune, ca și cum venirea lui pe lume se lega de o vrăjitorie sau de vreun miracol al științei. De altfel, în cazul meu, astfel de gânduri erau de înțeles, în condițiile în care cu trei ani în urmă scrisesem despre tratamente de fertilizare in vitro după mai multe pierderi de sarcină- prin urmare, era logic să se creadă că, de fapt, aceea era povestea mea, că după mai multe încercări și perseverență, răzbisem în sfârșit în universul tratamentelor de fertilizare.

Când le-am spus celor din jur că rămăsesem însărcinată pe cale naturală, era greu de crezut- până la urmă, rata de concepție naturală în jurul vârstei de 45 de ani este sub 5%. De aceea, toată lumea credea că am avut  experiențe de luptă, eroice, precum Indiana Jones, că probabil mă rostogolisem printre uși închise și că, la final, am reușit să-mi prind pălăria în ultimul moment. 

„Bebeluș la menopauză”, probabil că așa ceva au presupus anumite persoane. Chiar dacă există dovezi anecdotice ale faptului că sunt femei ce rămân însărcinate chiar înainte de stoparea ovulației, la mine în niciun caz nu era vorba despre premenopauză. Pur și simplu eram însărcinată. 

În ciuda acestor lucruri, tot simțeam că persoanele din preajmă se așteptau că trebuia să vin cu explicații în legătură cu sarcina mea. De pildă, în discuțiile pe care le-am avut cu moașe, cu diferiți specialiști, cu prieteni sau cu persoane străine, mi s-a spus să nu menționez nimic despre vârsta mea- practic, se vorbea în glumă despre cât de înaintată în vârstă eram și toată lumea făcea scenarii înainte să apuc să spun ceva.

De-a lungul vieții, majoritatea femeilor trebuie să vină cu explicații fie că au copii, fie că nu au. Practic, fertilitatea reprezintă ceva care există dincolo de viața unei femei, fiind întotdeauna un subiect pe seama căruia se pun întrebări și se fac speculații.” 

A vorbit despre provocările prin care a trecut până când a rămas însărcinată

Cea care a rămas gravidă la 45 de ani a evidențiat atât momentele de fericire, de entuziasm, cât și pe cele dificile prin care a trecut pe parcursul sarcinii. De asemenea, nu s-a ferit să spună că nu a avut permanent parte de susținerea celor din preajma ei. Pentru sursa citată, a venit cu următoarele detalii:  

„A fost straniu să fiu nevoită să trec din „tabăra celor diferiți” în rândul „turmei”. În acea etapă a vieții mele, simțeam că nu îmi găseam locul în niciuna dintre „taberele” respective; ratasem anii de maternitate pe care îi trăiseră prietenele mele, iar acum fugisem de existența mea fără copii.

La începutul anului trecut începusem să port o discuție, cu mine însămi, despre maternitate. După două runde de fertilizare in vitro hotărâsem să nu mai recurg la încă una. Începusem să iau în calcul ideea de adopție. M-am gândit și la donarea de ovule. De altfel, printr-un gest suprem de generozitate, un alt cuplu se arătase dispus să-mi doneze embrioni.

Însă aveam inima frântă. În plus, începusem să fiu conștientă de fericirea de care aveam deja parte. Nu mai suportam alt eșec, altă pierdere de sarcină sau efectele adverse ale unui tratament de fertilizare in vitro. Aveam nepoți și fini, aveam o viață plină și marcată de creativitate, care îmi permitea să fiu spontană și să călătoresc. „Cred că am încheiat acest capitol”, le-am spus, la începutul anului, unor prietene. Peste câteva zile, am aflat că eram însărcinată.

Eram conștientă de falsele speranțe pe care și le puneau femeile în situația mea; era vorba despre cele care își doreau să rămână însărcinate și, după multe încercări eșuate, reușeau brusc. Știam că, în cazul meu nu fusese vorba despre niciun „truc”- nu puteam spune că am rămas însărcinată datorită unui supliment alimentar miraculos, a acupuncturii sau a adoptării unui anumit regim de viață. A fost pur și simplu vorba de noroc. 

Desigur, eram entuziasmată că rămăsesem însărcinată însă, anterior, timp de 2 ani, suferisem mult imaginându-mi cum ar fi fost viața mea ca mamă și îmi imaginam o existență cu totul diferită. Cu alte cuvinte, retrăiam toate speranțele versiunii mele mai tinere.

Sarcina nu a fost ușoară. Faptul că pierdusem mai multe sarcini mi se întipărise profund în inimă. Întrucât eram în vârstă, eram tot timpul îngrozită că se putea întâmpla ceva rău: anomalii fetale, diabet gestațional. Cu cât zilele treceau, eram convinsă că va avea un eveniment nedorit și mă întrebam când urma să aibă loc.

„Ce fruct mai suntem?” mă întreba săptămânal una dintre prietenele mele, având în vedere că dezvoltarea fătului este asociată și cu ritmul de creștere al unor fructe, semințe sau legume, cum ar fi semințele de mac, semințele de dovleac, afinele, mărimea unui măr, a unui fir de praz etc. Chiar dacă era o conversație amuzantă, nu pot spune că eram liniștită. Abia după ce fătul avea mărimea unei papaya am îndrăznit să cumpăr ceva pentru el: o jucărie zgomotoasă în formă de ursuleț, pe care nu am scos-o din ambalaj. Mă gândeam că așa nu i se va întâmpla nimic copilului meu.

Ținându-se cont de vârsta mea și de faptul că bebelușul era mic, am fost chemată la numeroase controale. Eram îngrozită de ele. Fiecare ecografie nu reprezenta doar o șansă de a-mi vedea bebelușul crescând, ci și de a afla un lucru groaznic. Într-o după-amiază târzie, mă aflam la ecografie și, brusc, am auzit din alt salon plânsul unei femei. Mi-am văzut bebelușul pe ecran. Îmi țineam însă respirația.

Nu voiam să dezvălui nimănui temerile mele. Voiam să fiu invincibilă. Am lucrat, am călătorit, am fost pe scena unui festival când eram în cea de-a șaptea lună de sarcină, am continuat să fac yoga chiar și cu o zi înainte să nasc. Însă noaptea făceam diverse scenarii, aveam vise stranii, îmi imaginam tot felul de lucruri înspăimântătoare.

Acum trei ani, când scriam despre fertilizarea in vitro, despre pierderile de sarcină și despre relațiile dezastruoase, aveam impresia că mă încadram într-un anumit „tipar”: tristețe, pierdere, lipsa copiilor. În acel context, simțeam că lumea din jur mă privea cu compasiune.

Totul s-a schimbat odată ce am rămas însărcinată. Pe neașteptate, am simțit toată căldura lumii. Nu mai făceam parte dintre cei triști, dintre cei obsedați de carieră sau egoiști. Nu mai eram „alungată” din „trib”. În schimb, am simțit că eram primită bine, că anumite prietenii au început să se lege iar și că eram invitată mai des la un ceai. De fapt, ajunsesem să fiu de-a lor. 

Majoritatea prietenilor mei apropiați erau încântați că așteptam un copil. Cu toate acestea, unii dintre ei se întrebau cum mă voi descurca după atâția ani de program liber; se gândeau că nu voi lăsa totul pentru o ieșire în oraș, la un pub și că nu voi fi disponibilă când vor avea nevoie de mine. Mai mult, uneori mă făceau să mă îndoiesc de mine. Spre exemplu, în primele săptămâni de sarcină, am auzit vorbe precum „prea independentă să fii mamă” și mi se spunea că voi avea resentimente față de copil; în plus, mi-am amintit de partenerul cu care rămăsesem însărcinată cu gemeni și care îmi spusese „că nu eram făcută să fiu mamă” sau chiar la medicul podiatru care, la un moment dat, afirmase că se vedea că nu aveam „picioare de mamă”. M-am temut că aceste persoane vedeau lucrurile mai limpede decât mine.

Mi-am adus aminte chiar și de cei care, într-un fel, s-au bucurat pentru că eșuasem cu procedurile de fertilizare in vitro. „Niciun bărbat nu va mai fi interesat de tine, întrucât nu o să mai poți avea copii”, mi-a spus într-o vară una dintre prietenele mele. „Ar trebui să te gândești la rezultatele muncii tale precum la copiii tăi”, mi-a zis altă cunoștință. În plus, știam ce se spune despre mamele mai în vârstă- când de rău se va simți un copil când va vedea că este așteptat, la școală, de o mamă bătrână.” 

A explicat cum i s-a schimbat viața după ce a devenit mamă

În ultima parte a confesiunii sale pentru sursa citată anterior, Laura Barton nu a ezitat să insiste și asupra aspectelor pozitive din viața ei după ce a devenit mamă la 45 de ani. Concluzia ei este că se simte „privilegiată” pentru că a reușit să aibă un copil la această vârstă:

„Numeroase persoane vorbesc despre cât de dificil este să ai copii la o vârstă înaintată, cât de epuizant este. Cu toate acestea, am fost surprinsă când am descoperit cât de multă energie am; într-adevăr, primele săptămâni din viața copilului meu au fost obositoare, dar nu imposibil de depășit; faptul că trebuia să-mi hrănesc fiul la ora 4 dimineață nu a fost ceva străin pentru mine, în condițiile în care am muncit pentru a-mi respecta deadline-urile vreme de peste 20 de ani și, în plus, am avut ieșiri cu prietenii, am fost la festivaluri și am participat la diverse evenimente care m-au pregătit pentru așa ceva.

Până la urmă, mi-am dat seama că, devenind mamă la această vârstă, eram mai pregătită decât aș fi fost în jurul vârstei de 20 sau 30 de ani. Practic, apucasem să fac și să văd  mai multe lucruri, să petrec timp cu mine însămi ca să mă cunosc mai bine și să mă împac cu mine. Pot spune că acum sunt mai puternică decât în anii în care eram mai tânără. 

Am ezitat inițial să le vorbesc despre sarcina mea celor care trecuseră prin experiențe similare cu ale mele, celor care nu erau sigure dacă vor sau nu să devină mame sau celor care erau convinse că nu acesta este destinul lor. Treptat însă, am devenit mai apropiată de aceste femei. Am apreciat dintotdeauna legătura dintre noi. Am simțit mereu că ele mi-au arătat cât de diferită este lumea, cât de diferit poate fi trăită viața și că există o putere deosebită a neconvenționalului. Abia acum simt că merit să fiu prietena lor. Vreau să le spun „Încă sunt una dintre voi”, „Nu sunt de cealaltă parte”.

Fiul meu a venit pe lume în jurul orei 9 dimineața, într-o zi de octombrie. În sala de nașteri ascultam piesa lui Bill Callahan „One Fine Morning” și mi-am văzut copilul chiar în momentul în care ascultam versul „Munții s-au înclinat precum într-un balet al inimii”. Pur și simplu nu mi-am găsit cuvintele. Tot ce am putut face a fost să mă uit la chipul său și să trag aer în piept. 

Persoanele care sunt părinți le spun adesea celor care nu au copii că nu știi ce este dragostea până când nu devii părinte. Nu este adevărat. „...copiii sunt cea mai bună cale de a-ți dezvălui întreaga capacitate de a iubi”, scria Solnit. De fapt, există multe alte lucruri care merită dragostea ta, care au nevoie de ea și poți face multă muncă bazată pe dragoste.

M-am gândit mult la toate acestea. La cât de multă dragoste se află în sufletele noastre. M-am gândit că dragostea pe care i-o port fiului meu este foarte profundă, foarte expansivă și, totodată, foarte familiară. Este la fel de simplă și de măreață ca o zi care începe. Faptul că am realizat așa ceva m-a determinat să îmi îngădui să mă las iubită. Pentru mine, dragostea a fost ca și cum aș fi avut parte de o expunere dureroasă; când alții m-au iubit, am simțit cumva că nu meritam asta și cumva mă feream de ei. Acum, când fiul meu se uită în ochii mei, fac tot ce pot ca să-i urmăresc privirea.

În același timp, mi-am dat seama câtă amărăciune acumulasem. Cât de deconectată de mine însămi m-am simțit. Cât de mult m-am îndepărtat de prietenii care deveniseră părinți. Toate aceste gânduri m-au făcut să mă întristez.  

În urmă cu câțiva ani, la scurt timp după ce pierdusem o sarcină, conduceam prin California, în deșert, ca să văd scuptura lui Ugo Rondinone, numită „Cei șapte munți magici”. Este un monument extraordinar...Singurul lucru care mă determinase să îmi doresc să îl văd într-una dintre cele mai dificile perioade din viața mea era dorința mea de a avea parte de puțină culoare. În timp ce conduceam, ascultam „One Fine Morning”. Este ultima melodie de pe albumul lui Callahan intitulat „Apocalipsa”, iar versurile sale înglobează practic mesajul versurilor din melodiile anterioare; este vorba despre versuri care ilustrează sălbăticia și depășirea unor sentimente; este un cântec al percepției despre om și natură. „Este un cântec de eliberare”, spunea Callahan într-un interviu pentru revista „American Songwriter”. „One Fine Morning” este precum momentul înfloririi, când semințele prind viață și planta începe să iasă la lumină.”

Dacă ar fi să descriu ce înseamnă pentru mine maternitatea, m-aș raporta la acest cântec. Reprezintă o eliberare, o apocalipsă și o înflorire. Pentru mine, reprezintă o adevărată izbăvire. Sunt foarte privilegiată să am parte de ea la vârsta mea. Să mă aflu într-un punct aflat la intersectarea dintre ceea ce înseamnă divergentul și ceea ce înseamnă lucrul deja consacrat, adică „turma”.

Am născut primul meu copil la vârsta de 45 de ani. Iată ce am învățat din asta