Ziua în care am realizat că sunt un bully pentru copiii mei

Sunt un bully pentru copiii mei! Cum mi-am dat seama

Mi-am dat seama că sunt un bully pentru copiii mei! Am fost atât de mândră de mine că m-am descurcat o vară întreagă fără să tip și gestionându-mi perfect accesele de furie. În mare parte din timp, am reușit să mă bucur de copiii mei. În mare parte din timp, da! Pentru că în restul zilelor, am fost ca o oală sub presiune!

Au fost zile în care eram într-o dispoziție extrem de proastă, mă răsteam foarte mult la copiii mei, le vorbeam pe un ton ridicat și îmi pierdeam cumpătul mai mult decât aș vrea să recunosc. Nu mi-am dat seama, la momentul respectiv, cât de multă putere au cuvintele noastre și cât de mult îi poate afecta pe copiii noștri un simplu „Lasă-mă odată în pace!”. Dintr-odată m-am desprins de propria persoană și m-am văzut urlând la copiii mei, punându-i efectiv la pământ cu unele cuvinte. Lucru care m-a distrus.

Țipatul la copii este la fel de dăunător ca și bătaia

Nimeni nu-și dorește să țipe la propriul copil. Ne simțim prost când se întâmplă acest lucru, dar este aproape imposibil să nu tipi niciodată la copilul tău! Sigur, este o diferența majoră între a fi abuziv verbal și a folosi un ton mai ridicat, dar chiar și așa atunci când oamenii, în general, ridică vocea, este pentru a spune ceva negativ, pentru a distruge stima de sine a interlocutorului. Doare când îți dai seama că asta faci și tu cu copiii tăi.

L-am auzit pe fiul meu descriind țipatul ca pe o lovitură!

Iată o altă analogie la care să reflectez! Țipetele mele și vocea mea supărată/înfuriată, veneau dintr-un loc în care eu însumi nu mă simțeam bine, îi puneau la pământ pe copiii mei. Fusesem obosită, singură și puțin tristă - acestea erau emoțiile MELE, dar în loc să am grijă de mine, îmi descărcam emoțiile pe copiii mei, agresându-i pentru că mă simțeam rău. Agresându-i, da!

Partea dificilă este că uneori copiii chiar pot fi enervanți. Știu pe ce „butoane” să apese că să te scoată din sărite și îți testează deseori limitele. În același timp, viața se întâmplă! Nu ai o pauză, se întâmplă tragedii familiale, se strică ceva prin casă, câinele face pipi pe covor, nu mai dormi noaptea, te enervează cineva la locul de muncă, mai vine câte o pandemie. Nici măcar nu voiam să mă opresc și în loc să tip la copiii mei, să încerc să mă conectez cu ei. Îmi doream doar o pauză, o pauză care nu urma să vină prea curând. Iar copiii mei aveau nevoie de mine. Nu aveau nevoie de crizele mele de furie prost gestionate.

Îmi doborâsem copiii cu corpul, vocea și fața mea!

Aveam nevoie să ies din acest ciclu oribil. Așa că am decis că în acele momente în care voiam să cedez, voi găai o modalitate de a mă conecta cu copiii mei, de a le înțelege emoțiile și de a-mi gestiona eu propriile emoții.

Aveam nevoie de un indiciu vizual pentru a renunța la acest comportament toxic, așa că am decupat o grămadă de inimioare roz și le-am explicat copiilor mei că mă simțeam tristă în ultima vreme și că îmi era greu să fiu drăguță și că voiam că acest lucru să se schimbe. Le-am spus că le voi da o inimă atunci când vreau să ne reamintim unul altuia că suntem oameni buni și că ne putem trata unii pe alțîi cu dragoste. Le-am dat câteva inimi în cazul în care ar fi vrut să le împartă și ei și am avut ocazia să pun în practică acest nou obicei imediat.

La magazinul alimentar, copilul meu de șase ani a încercat să mă dea la o parte pentru a se urcă în cărucior. M-am enervat și am fost tentată să tip și să îi spun „Asta a fost nepoliticos! Potolește-te odată!". În schimb, am respirat adânc și m-am așezat în genunchi în fața lui, amintindu-mi de inimile roz decupate cu o zi în urmă.

Cu o voce calmă i-am spus: „Hei, asta a fost nepoliticos, tocmai m-ai împins. Vreau să te porți frumos cu mine". I-am întins o inimă roz (indiciu vizual!) „Știu că ești un copil bun. Poți să-mi spui un lucru bun pe care îl faci de obicei?".

El a crezut că vreau să aud ceva drăguț despre mine și a spus: „Mama, este drăguț când ne duci la prânz la magazinul alimentar".

„Oh, mulțumesc. Și ce lucruri drăguțe faci tu?”

„O ajut pe sora mea să se dea jos din scaunul de mașină”.

„Da, asta e drăguț. Și eu te iubesc. Suntem gata de cumpărături acum?”

Și cu asta am fost resetați și nu am adăugat mai mult combustibil la furia mea și nici nu mi-am pus la pământ copilul de 6 ani.

Acasă, am început să o iau razna în legătură cu... uhhhhhh....ceva ce nici măcar nu îmi mai amintesc (trebuie să fi fost super important!).... și cel mai mare mi-a făcut semn cu o inimă roz: „Mama....reține!!!”, a spus el cu avertisment. „Ah, da”, am spus eu, încercand să pun stop accesului meu de furie...

Mai târziu, am întrerupt o izbucnire furioasă dintre băieți înainte de cină, oferindu-le amândurora inimioare. Nu voiau să se oprească din ceartă și a durat ceva timp până când i-am făcut pe fiecare să spună ceva drăguț. „Nu, când ai spus ceva drăguț despre tine și fratele tău, ATUNCI poți să te joci din nou...", le-am spus pe un ton blând. Și uite așa am reușit să îi „dezamorsez”!

Treaba cu inimioarele roz a durat doar câteva zile, dar a fost suficient pentru a ne ajută să ne creăm un tipar, un obicei. Astfel că acum de fiecare dată când eu sunt furioasă sau copiii mei devin morocănoși și își pierd răbdarea, încercăm să ne „dezamorsăm” reciproc spunând câte un lucru pozitiv despre fiecare. Poate că nu este soluția perfectă și poate că nu funcționează în toate familiile, dar pentru noi, cel puțin în acest moment, este fix ce trebuie.

Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul bouncebackparenting.com.