Lăsaţi copiii să plângă!

Povestea mea cu poveţe a căpătat contur cu adevărat când acum ceva vreme am fost cu Anya la vaccin. Ea este un copil curajos, şi tot timpul cât am aşteptat, am râs şi ne-am distrat cu diferite joculeţe. În cabinet, la fel de veselă, a aşteptat cuminte pe pat, şi-a suflecat mâneca, zâmbind la mine şi la asistentă tot timpul şi, evident, vorbind vrute şi nevrute. În momentul în care acul a intrat în mânuţa ei, mi-a spus cu ochii în lacrimi: "Mami, dar vaccinul ăsta doare prea tare." Şi a început apoi să plângă. Nu urlat, ci molcom, cu mici sughiţuri. Şi-a pus capul pe pieptul meu, plângând în continuare. Apoi am auzit asistenta şi medicul rostind cuvintele care pe mine mă nedumeresc în astfel de situaţii: "Dar nu trebuie să plângi. Ce să îţi dăm ca să te opreşti din plâns?"   

BA DA, copilul trebuie să plângă

Şi asta am replicat şi eu celor două, asistentă şi medic, spunându-i Anyei pe un ton calm: "Puiule mic, poţi să plângi, este normal să plângi când te doare ceva foarte tare. Mami te ţine în braţe până ce îţi trece." Copilul are nevoie de plâns pentru a-şi regla emoţiile, mai ales în situaţii sensibile. El nu trebuie oprit din plâns, el are nevoie în acele momente de empatie. Atunci este momentul când simte cel mai mult nevoia de înţelegere, de dragoste, de braţele ocrotitoare ale părinţilor lui. Scopul nostru, al adulţilor, dar mai ales al unui părinte, este de a acţiona ca un moderator extern atunci când copilul este incapabil de a-şi stăpâni emoţiile prea puternice. Valoarea noastră ca părinte nu este dată de cât de repede oprim plânsul copilului, ci de capacitatea noastră de a-l înţelege, de a fi îndeajuns de calmi pentru a-i primi plânsul ca pe ceva normal şi necesar şi de a le oferi prezenţa noastră plină de dragoste necondiţionată şi confortul psihologic necesar pentru ca plânsul să se oprească natural. 

Copilului trebuie să i se permită independenţa de a îşi controla corpul aşa cum doreşte

Să nu luaţi acest îndemn ca pe ceva general valabil. Desigur că trebuie să intervenim acolo unde trebuie. Pe de altă parte, trebuie să învăţăm noi, părinţii, când şi cum să intervenim. Orice mamă ştie să diferenţieze momentele de plâns cu valenţe emoţionale puternice, de cele care au ca scop şantajul emoţional sau de cele, la bebeluşii mai mici, care sunt rezultatul unei nevoi fiziologice. Totuşi, atunci când trebuie, dacă el îşi doreşte să plângă, atunci este dreptul lui să facă asta.

Nu trebuie să vă fie teamă să vă faceţi copiii să plângă

Sunt mamă, aşa că, inevitabil, îmi voi face copilul să plângă în momentele când trebuie să aplic principii de educaţie care nu vor fi tocmai convenabile pentru ea. Nu îmi este teamă să o fac să plângă din astfel de motive. Uneori vrea să se joace pe telefon seara târziu. Nu o las. Şi plânge. Vrea să mănânce dulciuri înainte de masă. Nu o las. Şi plânge. Vrea să mergem în vizită la o prietenă la 10 noapte. Nu se poate. Şi plânge. Îmi fac copilul să plângă. Iar ceea ce bunicii îşi permit să facă din când în când, adică să facă tot ceea ce îşi doreşte copilul, ca să nu plângă, eu nu îmi permit. Pentru că este responsabilitatea mea să o cresc frumos şi sănătos. Şi pentru asta, uneori, o fac să plângă. Totuşi, chiar şi atunci când plânge din cauza unei restricţii, încerc să fiu cât mai empatică, să îi arăt că o înţeleg, îi explic decizia mea şi de ce trebuie să o respectăm. De cele mai multe ori o îmbrăţişez şi îi ofer variante. De cele mai multe ori se calmează şi înţelege decizia mea. Eu cred că este mai lipsit de respect pentru copilul meu să nu îi impun aceste limite şi restricţii, decât să o arunc în viaţă nepregătită, crezând că toul i se cuvine, doar pentru că îmi este teamă de plânsul ei. Plânsul copiilor este doar o formă de şantaj, mai ales în primii ani, când nu au altă metodă de a se impune. Este responsabilitatea noastră să nu ne aruncăm în plasa lor. Atâta vreme cât suntem empatici, înţelegători, iubitori şi atenţi la nevoile lor, copilul poate să plângă. 

Plânsul este benefic la nivel fizic şi emoţional şi pentru copii şi pentru adulţi

Am discutat de partea educaţională a plânsului, însă ca părinţi trebuie să ştim şi că plânsul are un efect la nivel fizic şi hormonal. Ştim că lacrimile sunt vitale pentru noi, pentru că ne permit să avem simţul văzului, lubricând ochii, curăţându-i de bacterii şi toxine. Lacrimile sunt sărate pentru că au lizozimă, o proteină care distruge bacteriile în proporţie de 95%. Studiile au relevat că lacrimile eliminate când plângem de la stres conţin mai multe toxine, deoarce rolul lor este să îndepărteze toxinele format în organism din cauza stresului. Ştiaţi că în Japonia există "cluburi de plâns", numite rui-katsu, care înseamnă la propriu "în căutare de lacrimi", unde oamenii vin să plângă în grup. De ce? Pentru că, de-a lungul zilei ne confruntăm, fără să ne dăm seama, cu stres provenit din mici conflicte, peste tot prin jurul nostru. Şi ne creşte nivelul de mangan, cel răspunzător pentru anxietate, nervi, iritabilitate, oboseală, agresiune, etc. Actul de a plânge scade nivelul de mangan, elimină toxinele, elimină stresul, scade tensiunea arterială, relaxează muşchii, activează sistemul nervos parasimpatic şi echilibrează organismul.

Prin urmare, dragi părinţi, lăsaţi copiii să plângă atunci când simt nevoia, şi când plânsul nu este rezultatul unei nevoi fiziologice. Plânsul vindecă la nivel emoţional, repară frustrări, elimină dureri şi este un necesar absolut în viaţa copiilor noştri.

Cu drag,

Gabriela Paladi

Redactor-Şef Qbebe