Niciunul din copiii mei nu a respirat la naștere și doi dintre ei nu au trăit. Mi-am ascuns durerea în muncă, dar s-a întors înzecit

„Job-ul meu mi-a permis întotdeauna să mă îngrop în muncă atunci când am avut nevoie să fug de durere. Cu toate astea, la un moment dat am ajuns într-un punct în care simțeam că nu mai pot să mă ascund”, povestește Mark, pentru Insider.

Primul copil al lui Mark s-a născut acasă, în Londra, dar venirea lui pe lume nu a fost deloc ușoară. 

„Seth s-a născut sufocat de cordonul ombilical. Când l-am văzut prima dată, era albastru la față. Din fericire, medicii au ajuns repede la noi acasă și au reușit să îl resusciteze. Când Seth a împlinit doi ani, ne-am gândit să îi facem un frate sau o soră. Ne gândeam că nu se mai poate întâmpla asta încă o dată”, a mai spus tatăl. Dar s-a înșelat.

Din păcate, Toby, al doilea copil nu a avut nicio șansă de supraviețuire. La fel și al treilea.

„La 34 de săptămâni, ni s-a spus că Toby suferă de o boală genetică, care nu-i va permite să trăiască în afara uterului. Ne-au dat de ales opțiunea de a-i încheia viața cât încă e în uter, sau de a-l vedea născându-se viu, dar pierzându-și viața imediat după naștere. Am ales prima variantă, pentru că nu ne-am dorit să sufere.

Micul lui trup a fost donat în scopuri științifice, dar înainte de asta l-am avut în brațe timp de două ore, luându-ne la revedere de la el. Furia și vinovăția imensă pe care le simțeam m-au făcut să mă îngrop în muncă și să ignor durerea și la fel am făcut și atunci când Miah, al treilea nostru copil a trăit doar până la 28 de săptămâni. Miah a avut aceeași boală genetică ca și Toby. 

Ambele evenimente m-au condus spre promovare, pentru că doar asta mai făceam. Munceam și încercam să ignor durerea”.

Soția lui Mark, în schimb, a gestionat durerea izolându-se de toți ceilalți. 

„La un moment dat, s-a mutat în Africa de Sud, țara ei natală, ca să fie aproape de familia ei și ca să facă terapie. L-a luat și pe Seth cu ea, iar la scurt timp mi-am dat demisia și am venit și eu după ei. Totuși, am încercat să caut o altă formă de distragere. Instinctul meu îmi spunea să îi iau și să începem să călătorim prin lume”.

În continuare, Mark povestește cum relațiile din viața lui au început, una câte una, să sufere.

„Mă întâlneam cu prietenii mei și nu mai puteam avea conversații normale. Își cereau scuze atunci când îmi spuneau despre problemele lor, crezând, probabil, că problemele mele sunt cele mai rele din lume sau poate că nu sunt capabil să îi ascult.

Nu mai știam nici eu cum să mă comport. Suferința mea a început să se răsfrângă asupra tuturor relațiilor mele, dar poate cel mai mult, asupra relației cu fiul meu. Din cauza durerii mele, am început să-l sufoc pe fiul meu cu îmbrățișări și cu satisfacerea unor nevoi pe care nu le avea, de fapt, tocmai din frica de a nu-l pierde și pe el, dar și din dorința de a vorbi cu cineva, de a împărți cu cineva ceea ce simțeam. Când am realizat că durerea mea îl schimbă și pe fiul meu, am realizat că trebuie să merg la terapie și că până în acel punct, mi-am folosit fiul pe post de scut.

Mi-au trebuit 4 ani de terapie și destrămarea căsniciei mele, pentru a reuși să procesez durerea și vina pe care le simțeam. 

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș vorbi mai mult despre ceea ce simt și nu aș mai încerca să caut surse de distragere. Aș vorbi cu cei din jurul meu și le-aș spune ce simt. M-aș apuca de terapie mult mai devreme decât am făcut-o și mi-aș proteja mai mult fiul. 

Dar cum nu pot să fac asta, mă folosesc de experiența mea pentru a ajuta și alți bărbați să învețe să-și recunoască și să-și gestioneze suferința. Visul meu este să ajut cât mai mulți tați, care la fel ca mine, nu sunt obișnuiți să recunoască în societate că le este greu, că suferă. Aș organiza tabere în natură și i-aș invita să vorbească despre ceea ce simt. Nu pot să le iau suferința, dar pot să îi ascult, pentru că știu că de asta au nevoie”.