Timpul, cel mai mare dușman al părinților
Atunci când ești adult ai mereu de bifat ceva de pe o listă, de vorbit cu cineva sau de ajuns la o anumită destinație. Indiferent la ce modalități apelezi pentru a ține sub control acest iureș zilnic, indiferent cât de bun ești la multitasking, cele 24 de ore pe care le are o zi nu par niciodată de ajuns.
Am ajuns să trăiesc într-o astfel de grabă perpetuă și fără oprire timp de doi ani. Gândurile și acțiunile mele erau controlate de post-it-uri și de notificări telefonice, de tot felul de aplicații de gestiune a timpului, de agende supraîncărcate. Și cu toate că îmi doream și mă străduiam din sufLet să fiu punctuală pentru fiecare activitate din program, nu reușeasm să țin pasul.
Adevărul este că am fost prima dată binecuvântată acum șase ani cu un copil care părea își dorește cu tot dinadisul să dilate timpul. Când trebuia să ieșim din casă, își amintea de poșeta cu ponei roz. Când trebuia să demarez în trombă din fața casei, insista să pună centura de siguranță păpușii preferate. Când aveam nevoie să iau o gustare rapidă, trebuia să se oprească pentru a sporovăi cu o doamnă în vârstă ce semăna cu buni. Când aveam doar 30 de minute pentru ieșit la plimbare, îmi cerea să ne oprim și să mângâiem fiecare câine care ne ieșea în cale. Când agenda mea din ziua respectivă părea că explodează, insista să fie ea cea care pregătește omleta și să bată ouăle delicat.
Nu am realizat atunci că minunea mea de copil lipsit de griji era un dar pentru personalitatea mea de tip A, perfecționistă și mereu cu ceva de rezolvat. Când trăiești o viață care nu îți aparține porți ochelari de cal – vezi doar ce ți se așterne pe...agendă. Iar ce nu apare acolo, ei bine, este evident o pierdere de timp. De fiecare dacă când fiica mea mă devia de la lista mea preprogramată mă gândeam că nu avem timp pentru asta și îmi ieșeau automat din gură cuvintele: Hai, copile, grăbește-te! Toate îndemnurile mele au început să aibă în introducere sau în încheiere acest verb odios: Grăbește-te că întârziem, O să ratăm spectacolul dacă nu te grăbești, Grăbește-te să mănânci, Grăbește-te să te îmbraci. Iar la final de zi, evident, tot pe grabă: Grăbește-te să te speli pe dinți, Grăbește-te să te culci.
Deși acest îndemn nu părea să funcționeze în cazul copilului meu, nu mă puteam abține și continuam să îl rostesc. Chiar mai des decât cuvintele: Te iubesc.
Într-o zi, totul s-a schimbat. Iar graba a dispărut
Tocmai îmi luasem fiica cea mare de la grădiniță și ieșeam din mașină. Deoarece i s-a părut că este prea lentă, cea mare îi spune celei mici: Ești atât de înceată. Iar când și-a încrucișat brațele și a oftat exasperată m-am văzut pe mine însămi în expresia feței sale. Și nu a fost o priveliște plăcută...
Mă transformasem fără să vreaun într-un bully și ajunsesem să presez și să grăbesc un copil mic, care pur și simplu își dorea să se bucure de viață. Parcă s-a făcut lumină dintr-o dată și ochii mi s-au deschis. Am văzut clar răul pe care am ajuns să îl fac prin existența mea grăbită ambilor copii.
Deși vocea îmi tremura, mi-am privit în ochi fiica cea mică și i-am spus “Îmi pare rău că te-am grăbit. Îmi place că faci lucrurile în liniște și mi-aș dori să fiu ca tine.” M-au privit amândouă cu o expresie surprinsă pe față. Nu își imaginau că îmi pot recunoaște greșeala. Fața celei mici radia validare și acceptare. “Promit să am mai multă răbdare de acum încolo”, am spus și mi-am îmbrățișat copila cârlionțată care părea să mă soarbă din priviri.
În mod surprinzător, mi-a fost destul de ușor să renunț la expresia Grăbește-te, care acum nu mai face parte din vocabularul meu. Mai greu a fost să mă adaptez la un ritm de viață mai lent. Ca să avem o acomodare optimă cu noul meu mod de abordare, i-am oferit mai mult timp pentru a se pregăti. Și nu m-au mai deranjat întârzierile. Pentru că am conștientizat că voi întârzia doar câțiva ani, cât timp va fi ea mică. Și merită din plin toate acele întârzieri.
Când mergem la cumpărături, o las pe ea să stabilească ritmul. Iar când se oprește să admire ceva, renunț să mă gândesc la ce mai am de făcut și o privesc. Îi pot observa expresii ale feței pe care nu le-am mai văzut înainte. I-am studiat gropițele de pe mâini și modul în care i se încrețesc ochii când zâmbește. Observ modul în care alți oameni reacționează când se oprește să vorbească cu ei. Observ atenția sa deosebită pentru gândăcei interesanți și flori frumoase. Este un copil magic, un dar rar și frumos pentru sufletul meu agitat.
Mi-am promis în urmă cu aproape 3 ani că voi încetini ritmul în care trăiesc, în același timp renunțând la lucrurile inutile și concentrându-mă pe cele care sunt cu adevărat importante. Când trăiești într-un ritm mai lent, ai nevoie de un efort mai mare. Însă fiica mea îmi reamintește constant de ce merită să fac asta. Chiar recent a făcut-o.
Am mers în mall să cumpărăm diverse și la final ne-am răsfățat cu o înghețată. Admirând minunăția dulce din mâna sa m-a privit cu o expresie îngrijorată și m-a întrebat: Trebuie să mă grăbesc? Îmi venea să plâng, ritmul alert pe care l-am impus lăsase ceva cicatrici în urmă. Când fiica mea mă privea așteptând să îi spun dacă poate să nu se grăbească, am știut că pot să îmi plâng de milă amintindu-mi de nenumăratele ori în care am grăbit-o sau că pot să mă bucur de noul mod în care încerc să trăiesc acum. I-am răspuns că nu trebuie să se grăbească. Iar fața ei s-a luminat și umerii i s-au relaxat. Am stat apoi și am povestit despre lecțiile ei de balet și au fost chiar câteva momente în care ne-am privit zâmbind, fără să spunem nimic. Am privit la oamenii din jur și s-a bucurat de înghețată. Am crezut că o va mânca pe toată. Dar când a ajuns la ultima bucățică mi-a spus cu mândrie “Am păstrat-o pentru tine.”
Și am realizat atunci că i-am oferit timp, iar în schimb ea mi-a oferit ultima bucățică și mi-a amintit că lucrurile sunt mai dulci și iubirea vine mai ușor când te oprești din alergătura prin viață. Merită să îți pierzi timpul ca să savurezi pe îndelete o înghețată, să culegi flori din pădure, să legi păpușa cu centura de siguranță, să bați încet ouăle pentru omletă, să cauți scoici pe malul mării, să privești gândăcei, să te plimbi cu căruciorul. Nu voi mai spun că “Nu am timp pentru asta” pentru că ar însemna că “Nu am timp să trăiesc“.
Acordați-vă din când în când câte o pauză pentru a vă bucura de bucuriile simple din viața de zi cu zi. Doar așa puteți trăi cu adevărat. Credeți-mă pe cuvânt, și eu am învățat de la un expert în viața trăită din plin, fiica mea minunată.
Urmareste-ne pe Google News
