Părinții mei mi-au frânt inima când au vândut casa în care am copilărit

A suferit mult după ce părinții ei au vândut casa în care și-a petrecut copilăria

O tânără din Australia nu s-a ferit să spună cât de tare a suferit în urma deciziei părinților ei, aceea de a vinde casa în care locuiseră 25 de ani. Iată ce a povestit femeia, pentru „Domain”:

„Locuința noastră a fost o casă cu două etaje în stil Edward, situată într-o suburbie din Melbourne. Părinții mei au avut norocul să o achiziționeze în 1989, când încă puteai să cumperi case în zonă la un preț modest. Când ne-am mutat, casa avea doar un etaj și era încă nevoie să se lucreze la ea. Au fost adăugate scări și zona din spatele casei a fost extinsă. Ne-am mutat și am locuit acolo timp de 25 de ani.

Când părinții mei s-au hotărât anul trecut să vândă casa în care am copilărit, am fost surprinsă și chiar puțin șocată pentru că aveam inima frântă. 

Până la urmă, aveam 30 de ani. Eram de fapt un adult, chiar dacă acest lucru m-a luat pe nepregătite. Pe măsură ce mă gândeam la ceea ce se întâmplase, încercam să văd și partea bună a lucrurilor. Mă bucurasem de copilărie într-o casă confortabilă și nu oricine se poate lăuda cu așa ceva. Simțeam că nu trebuia să mai fiu atât de tristă.”

A încercat să-și explice de ce a suferit atât de mult

Tânăra în vârstă de 30 ani a venit cu argumente pentru a explica de ce a întristat-o atât de mult decizia părinților ei. Pe de o parte, se atașase foarte mult de casa în care locuise, din rațiuni financiare, mai mult decât intenționase. Pe de altă parte, vânzarea o determinase să-și facă griji pentru viitor, gândindu-se la faptul că nu va reuși să-și cumpere o casă tot în acea zonă. Pentru sursa citată, a venit cu următoarele explicații:

„Am încercat să-mi explic de ce vânzarea casei mă făcuse să sufăr atât de mult. Locuisem împreună cu familia mea mai mult decât îmi planificasem. Procedasem așa în primul rând pentru a economisi bani și, în al doilea rând, pentru a-mi reface echilibrul financiar după o perioadă petrecută în străinătate. Probabil că faptul că am locuit atât de mult acolo era responsabil de atașamentul meu (poate nu tocmai sănătos) față de casă. 

De asemenea, tristețea că părăseam un loc în care îmi petrecusem o mare parte a vieții se îmbina cu grija pentru viitor. Acum, când nu mai exista un cămin, un loc împărtășit, plin de amintiri importante, începusem să mă întreb dacă voi reuși vreodată să construiesc ceea ce creaseră părinții mei. Numeroasele comentarii legate de creșterea prețurilor caselor și de „generația Y” nu mă ajutau deloc. 

Prietenii cu care discutasem pe acest subiect mi-au spus că trecuseră și ei prin experiențe similare. De exemplu, o prietenă mi-a povestit că ea și surorile ei au suferit mult pentru că familia lor „își pierduse cartierul general”. Altă prietenă mi-a mărturisit că visează de multe ori că se duce noaptea în casa în care copilărise și că se culcă în fostul ei dormitor. La un moment dat, a visat că venise pe neașteptate noul proprietar al casei care, după ce o descoperise, îi spusese că nu o va da pe mâna poliției dacă va pleca imediat. „Am plâns după acea casă ca și cum aș fi pierdut o persoană dragă”, mi-a spus ea.”

Ce spun psihologii despre dificultatea de a ne desprinde de casa părintească

Psihologul clinician Sally-Anne McCormack, într-o intervenție pentru sursa citată anterior, a precizat că desprinderea de casa părintească este un proces dificil întrucât de fapt este vorba despre amintirile legate de acea casă: „Este mai mult decât o casă. Este locul în care ne-am creat amintiri. Este vorba despre lucruri bune sau mai puțin bune care s-au petrecut acolo, prin urmare ne atașăm nu de casă în sine, ci de amintirile legate de ea.”

De asemenea, psihologul spune că tinerilor le este greu să se despartă de casa părintească și pentru că își dau seama că nu mai au parte de confortul și de siguranța de acolo: „Spre exemplu, când nu îți merge tocmai bine, știi că te-ai putea întoarce în locul în care ai crescut- chiar dacă probabil nu vei ajunge să faci asta. Astfel, simți cumva o ușurare, iar când părinții tăi se mută din acea casă, înțelegi că nu mai ai parte de acel sentiment de siguranță...cred că și aceste gânduri te determină să suferi, practic simți că nu mai ai nicio „plasă de siguranță”.

Nu în ultimul rând, Sally-Anne McCormack vine cu câteva sfaturi ca să-ți fie mai ușor să te desparți de casa în care ai copilărit: să iei de acolo toate lucrurile pe care ți le dorești, să faci fotografii, să ții un jurnal, să împărtășești cu cei dragi amintiri legate de acea casă și să-ți acorzi răgazul necesar pentru a-ți lua rămas-bun. În plus, o abordare optimistă a situației contează foarte mult, după cum precizează psihologul în intervenția pentru „Domain”: „Toți cei care trec printr-o astfel de pierdere ar trebui să se gândească la faptul că acea casă a reprezentat cadrul pentru dragostea și susținerea pe care le-au avut, iar acestea nu au dispărut; tot ceea ce trebuie să faceți este să vă creați un nou cadru.”

Amintiri din casa in care am avut cea mai frumoasa copilarie- cea a bunicii mele