Nu îmi doresc copii. Pentru că parentingul este doar o scamatorie supraestimată și costisitoare

Mi-am dat seama cu mulți ani în urmă ca viața de mamă nu e pentru mine!

Nu mă văd cu copii! Nu mă văd vorbind pe acel ton pițigăiat cu copiii, nu mă văd petrecându-mi serile la locul de joacă vorbind cu alte mame despre colici, caca, vomă și mastită. M-am convins și mai mult de faptul că nu vreau copii după o conversație recentă pe care am avut-o cu câțiva prieteni.

Era o seară perfecta de vară. Afară nu era nici prea cald, nici foarte răcoare. Eram la o terasă și discutăm relaxați, fără nicio grijă, despre cât de bună este viața și despre cât de bine ne simțeam în acel moment. „Aș face asta în fiecare zi”, a spus la un moment dat una dintre prietenele mele. Cu toții am fost de acord cu acest lucru și am început să vorbim și despre alte lucruri care ne fac plăcere, cum ar fi savurarea cafelei dimineața, în liniște, plimbările lungi sub clar de lună, leneveala pe canapea în fața televizorului, urmărind serialele preferate de pe Netflix și așa mai departe. Apoi, m-am trezit eu spunând ceva ce aproape a iscat cel de-al treilea război mondial: „Unde încap și copiii în această ecuație?”. Cred că am simțit cele mai tăioase priviri din viața mea. Apoi, au încercat cu toții cumva să mă pună la zid și să-mi spună cât de minunată este viața cu copii și cât de multe satisfacții îți oferă. Cumva mi-am dat seama că nu pe mine încercau, de fapt, să mă convingă de faptul că e minunat să fii părinte, ci pe ei înșiși. Practic își reafirmau alegerile de viață și se convingeau reciproc, în mod ciudat, de cât de mult își iubesc copiii.

Citește și: De ce atât de multe femei singure, fără copii, sunt fericite

Această scenă, pe care am retrăit-o în toaleta de la serviciu, în timp ce priveam acele liniuțe roșii de pe testul de sarcină, nu m-a făcut decât să-mi dau seama că în mine creștea o ființă care avea să-mi distrugă complet viața, până atunci, lipsită de griji și de dificultăți.

De multe ori suntem întrebați cine va avea grijă de noi când vom fi bătrâni, în ciuda faptului că oamenii care lucrează în aziluri de bătrâni au dovedit că, de cele mai multe ori, copiii își vizitează rar părinții care se sting încet și, în cele din urmă, mor singuri, înconjurați de străini, în timp ce copiii lor trăiesc pe picior mare. De ce să fac un copil? Ca la bătrânețe să se descotorosească de mine? Nu mai bine mă bucur de o bătrânețe liniștită?

Citește și: Am fost o mamă adolescentă și regret asta. Am trei copii acum, dar îmi doresc să nu fi avut niciunul

Uitându-mă la acel test pozitiv, singurul lucru care m-a făcut să zâmbesc a fost mândria pe care o aveam pentru corpul meu, care, împotriva tuturor șanselor, a făcut ceea ce a făcut. Repet, șansele mele de a rămâne însărcinată au fost aproape zero (în mod clar, nu au fost zero). Cu toate acestea, dorința de a avea o viață decentă, fără copii, era încă foarte puternică. Și ghici ce... avem dreptul să ne dorim acest lucru!

Din fericire pentru mine, câteva săptămâni mai târziu, am pierdut sarcina.

Citește și: 8 femei de peste 35 de ani răspund ce altceva fac, dacă nu s-au căsătorit și nu au facut copii până acum