De, mai are omul și ghinion în viață, nu doar noroc. Așa și la mine. M-a lovit ghinionul unei entorse care mi-a imobilizat piciorul în gips nu mai puțin de o săptămână. S-a întâmplat într-o sâmbătă seara. Sincer, sunt extrem de uimită de faptul că este o premieră (cu excepția gipsului din copilărie aferent picioarelor strâmbe cu care am venit pe lume, pe care nu îl punem la socoteală) pentru că, desigur, mă confrunt cu ceva probleme în ale echilibrului. Ca să nu mai ocolim subiectul, da, recunosc solemn și public, sunt de fel cam împiedicată și totuși am supraviețuit până la venerabila vârstă de 30 și ceva de ani (nu vă spun cât, căci știți cum e cu doamnele și vârsta...nu se spune, nu se întreabă).
Revenind la subiect, iată că în urma unei mișcări greșite a piciorului, am simțit că ceva nu e deloc bine la invelul genunchiului așa că m-am oprit brusc din orice mișcare. Am știut imediat că ar fi fost mult mai bine să mă trântesc pe jos în loc să-mi chinui genunchiul într-o poziție anormală...dar regretele erau tardive, ca să zic așa... Din cauza valului de adrenalină de la momentul respectiv, durerea nu a survenit imediat, ci abia a doua zi și m-a determinat să mă îndrept către camera de gardă a unui spital. De stat. Unde culmea, nu am stat prea mult, dar am plecat în calitate de fericită posesoare a unei atele gipsate.
Recomandările medicului pentru entorsa genunchiului: cât mai puțin călcat pe piciorul bolnav, eventual cu una sau și mai bine două cârje, injecții în burtă timp de 7 zile ca să prevenim tromboza și tot pentru 7 zile un antiinflamator.
Ce nu știa medicul era că stilul meu de viață excludea statul cu picioarele în sus toată ziua.
În prima zi am încercat să mă țin de indicațiile sale și am tăiat de pe lista de activități cumpărăturile de la un hipermarket de peste drum. Aici merg de cel puțin 3 ori pe zi, dar nu vă imaginați că pentru a cheltui vreo sumă semnificativă. Pe principiul acum un măr, mai târziu o pâine, mai ies și eu puțin la aer, mai văd 2-3 oameni (clienții și casierii magazinului) și cu siguranță merit o medalie de client onorific. Fie vânt, ploaie sau ninsoare, eu ajung cel puțin zilnic la ei. În prima zi de convalescență nu mi-am făcut rondul la magazin și recunosc că am suferit teribil. M-am bazat pe ajutorul surorii și al unei prietene pentru cele câteva nimicuri necesare.
A doua zi însă nu am rezistat tentației și m-am aventurat. Am parcurs, datorită cârjei din dotare (pentru care îi sunt recunoscătoare altei prietene bune), o distanță pe care în mod normal o parcurgi în aproximativ 3 minute, în nu mai puțin de 15. Plus încă 15 la întors. Nu vreți să aflați despre transpirațiile din dotare și febra musculară aferentă mușchilor brațelor.
În cea de-a treia zi am continuat periplul, ca și în restul de 7 prescrise de medic. În fiecare dimineață, după ce îmi lăsam băiețelul la școală, mă deplasam să îmi cumpăr produsele despre care știam că urmează să se termine până seara. Aici intervine o altă discuție. Da, ați citit, corect, îmi duceam și copilul la școală, chiar dacă aceasta se află situată la doar o aruncătură de băț de locuință, iar el se descurcă și singur să se deplaseze. Am făcut acest lucru pentru că știam că este speriat de ce mi s-a întâmplat, chiar dacă nu fusese ceva grav sau tragic și pentru că nu îmi doream să se simtă privat de ceva în sensul acesta. Iar drumul până și de la școală este întotdeauna alături de mama. Adică de mine. Nu am reușit să îl conduc chiar până la ușa școlii, m-am oprit în general la poartă (ca urmare a transpirațiilor despre care am pomenit mai sus), dar am fost zilnic prezentă.
Din partea lui însă, am văzut, spre surprinderea și bucuria mea, o capacitate mai mare de înțelegere decât mă așteptam, dorința de a mă ajuta, pe cât posibil și, nu în ultimul rând, grijă.
Știe prea bine că de mine depinde întreaga sa existență
începând de la hrană și până la teme, de la tăiatul unghiilor și până la plimbările în parc. M-a ajutat să mă îmbrac de câteva ori cu șosetele și pantalonii și m-a scutit de pisălogeala zilnică de a ne grăbi să ajungem la școală (nu vă imaginați că reușim vreodată să ajungem la timp - adică cu 5,10, 15 minute înainte de a se suna pentru a avea vreme să se bucure de pauză). Sunt extrem de mândră și recunoscătoare că am parte de un băiețel atât de atent și sensibil, de empatic și cu suflet bun.
Cu ce concluzii am rămas după această experiență nefastă?
În primul rând, deși nu sunt o fire prea religioasă, Dumnezeu îți dă atât cât poți duce. Cum, necum, am reușit să mă târăsc și să-mi rezolv treburile urgente. Cel mai important lucru pe care doresc să îl subliniez are legătură cu modul în care ești privit de oameni atunci când porți cu tine o cârjă. Prima impresie pe care o stârnești în mod automat este de milă, de compasiune dusă la extrem. A fost necesar să asigur efectiv fiecare persoană cunoscută că sunt vie și nevătămată, că este doar o entorsă, nimic mai grav și că mă ajut de cârjă pentru că așa mi-a recomandat medicul (din punctul meu de vedere aș fi putut să mă târăsc șchiopătând...). De câteva ori această milă a reprezentat un real șoc. Am fost chiar abordată de un domn vârstnic îngrijorat dacă nu sufăr de artroză. L-am liniștit, însă am înțeles cum este să fii în pielea unui om care face acest lucru zilnic. Care se ajută de o cârjă sau două, de un scaun cu rotile și este mereu privit ca fiind incapabil. Invaliditatea, sub această formă, nu este boală și nu te face mai puțin capabil decât un om obișnuit. Decât dacă vrei, desigur!
În prezent mă aflu în refacere, adică funcționez normal, nu la capacitate maximă, iar medicul, din nou, mi-a recomandat ceva terapie de recuperare medicală. Ce nu știe el este că nu am efectiv timpul necesar pentru aceasta, iar cei câțiva kilometri pe care îi petrec zilnic rezolvând diverse treburi mă asigură, pentru tot restul vieții de altfel, că nu mă voi confrunta cu problema sedentarismului. Și că într-un final îmi voi reveni, ca și până acum.
Urmareste-ne pe Google News
