Cum am reușit să-mi iert mama pentru că nu a știut să mă protejeze și am ajuns să fiu abuzată

„Pe măsură ce trec anii, îmi dau seama că ai mei copii cresc. Concomitent, eu îmbătrânesc și mă gândesc des la părinții mei, care îmbătrânesc și ei.

Dacă e să fiu realistă, și-au trăit deja cea mai mare parte a vieții și încet, încet, se îndreaptă spre finalul ei. De aceea, nu vreau să rămână nimic nespus între noi.

Anul acesta, am decis că va fi anul în care le voi spune părinților mei tot ce aveam nevoie să le spun de mult timp și în care voi ierta. Pe ei și pe mine. Părinții noștri sunt departe de a fi perfecți, însă fără ei, noi nu am avea șansa de a fi. Nu am fi. Mi-a luat o viață întreagă să ajung la această concluzie.

Copilăria mea a fost una dificilă. Mai dificilă decât a unora, dar mai ușoară decât a altora. Nu vreau să mă victimizez, pentru că sunt o supraviețuitoare. Am supraviețuit traumelor și abuzului, însă nu fără cicatrici. În cazul meu, s-a întâmplat să mă simt dezamăgită și abandonată de mama mea.

Nu mă înțelegeți greșit, o iubesc pe mama, pentru că mi-a dat viață și m-a crescut. Intențiile ei au fost mereu unele bune, însă niciodată nu a știut să ne ia apărarea și să ne ferească de abuzurile tatălui. Din cauza asta, în copilărie m-am simțit extrem de singură. Simțeam nevoia să fiu în siguranță, ca orice copil, însă mama nu putea să-mi ofere acea siguranță.

La fel ca și mine, mama a crescut într-un mediu abuziv. Nici bunica ei nu a știut cum să o protejeze. Așa că pe de-o parte, am reușit să o înțeleg, însă mulți ani mai târziu. Acum știu că a făcut tot ce a putut, a făcut ce știa ea mai bine. Din păcate pentru mine, nu a fost suficient.

Tatăl meu a fost alcoolic și de fiecare dată când bea, devenea violent. Mă abuza emoțional, verbal și fizic, iar mama stătea, pasivă, prefăcându-se că nu-și dă seama ce se întâmplă. În schimb, eu nu am vrut să fiu ca ea. Am vrut să le arăt fiicelor mele că sunt alături de ele și că le protejez cu prețul vieții mele, dacă e nevoie. Cine să le protejeze, dacă nu eu? Nimeni. Asta am învățat în copilărie. 

Revenind la mama mea, am petrecut prea mulți ani din viață simțindu-mă trădată de persoana care avea datoria să mă protejeze. M-am săturat să port cu mine aceste sentimente, așa că am ajuns în momentul inevitabil, în care simt nevoia să o iert. 

O iert pentru că nu a putut să facă mai mult și o iubesc pentru că e mama mea”.