Aseară, pe la 8, Anya (pentru cine nu știe deja, este clasa a treia și are 9 ani) își ”amintește” că are de învățat o poezie. Slavă geneticii, are o memorie bună și știu că nu are deloc probleme să o învețe repede. Ceea ce se și întâmplă. Poezia este una de Vasile Alecsandri, iar faptul că eu mereu știu deja pe de rost poeziile pe care ea trebuie să le învețe o ambiționează și le învață repede și ușor. Însă, tot din cauza geneticii, bat-o vina, este și perfecționistă, așa că ea consideră că dacă nu știe un cuvânt dintr-un vers nu știe poezia deloc. În fine, după lamentări și scârțâieli o conving că știe poezia și că este timpul de somn și că dimineață o va știi, pentru că va fi creierul odihnit.
Dimineață, cum se trezește, începe să spună poezia, o recită corect, mai puțin un ”apoi” pe care îl înlocuiește cu un ”și”. Și...începe boceala. Că ea nu știe poezia. Că îi este teamă că o să o certe doamna învățătoare, că nu se va descurca, că se face de râs. Eu încerc să o potolesc, ea are ochii roșii de plâns. Se face ora 8, așa că trebuie să intre în sesiunea de Zoom. Începe școala.
Vine pauza și o aud cum coboară apăsat pe scări. Vine la mine cu ochii scăpărând. Nu îmi dau seama dacă de nervi sau de bucurie.
”- Mami, urăsc școala online. Pur și simplu o detest.
- Bănuiesc că îmi vei spune motivul.
- Da, stai să îți zic. Știi cum se strigă prezența la școală?
- Da.
- Ei, bine, la școala online e cel mai nasol. În clasă când se striga prezența, doamna te căuta cu privirea când strigai ”prezent”, te vedea și apoi trecea mai departe. Acum, Zoom-ul ăsta, face prim plan cu tine când zici ”prezent”. Și doamna vede exact.
- Ce vede?
- Ce față ai. Și stă cu ăștia care suntem supărați câte două minute să ne înveselească.
- Păi, și nu e un lucru bun? Înseamnă că vă iubește și o interesează ce se întâmplă cu voi.
- Da, să zicem. Uneori, însă, vrei să te ascunzi în bancă. Acum unde să te mai ascunzi? Să vezi cum e când pune copiii să își facă paturile sau să se schimbe de pijamale. În clasă nu ai paturi de făcut. Ai școală și atât.”
Să râd sau să plâng? Cert este că, așa cum este, școala online este, totuși, școală. Și trebuie să recunosc că învățătoarea Anyei este grozavă și reușește să îi invețe, să se impună și în același timp să îi iubească și să îi ocrotească cât poate ea de aceste vremuri ciudate. Am văzut cum Anya evoluează, cum învață lucruri noi și cum școala online pentru ea este la fel de serioasă ca și cea din clasă. Faptul că se sperie când uită o temă, că este disperată să știe bine o poezie, că se teme de faptul că doamna o va certa, că abia așteaptă pauzele să vorbească sau să audă ce vorbesc colegii ei, toate acestea mă liniștesc oarecum. Școala online nu este chiar sfârșitul lumii, vom trece și peste asta și copiii noștri sunt mici supereroi care vor reuși cu ușurință să panseze această mică rană în educația lor. Pentru că ei sunt mai puternici ca noi, dacă noi, părinți și cadre didactice, știm cum să îi susținem.
Urmareste-ne pe Google News
