Cum le-am spus copiilor mei că am cancer

O mamă cu patru copii a fost diagnosticată cu cancer de sân

Rachel Garlinghouse are patru copii adoptivi. Într-o confesiune pentru „Business Insider”, a povestit cum a făcut față momentului în care a fost diagnosticată cu cancer de sân și cum s-a hotărât să le spună copiilor că este bolnavă:

„Copiii mei aveau 8 ani, 6 ani, 4 ani, respectiv 10 luni când am aflat că aveam cancer de sân. Brusc, nu mai eram doar mamă, ci o mamă cu cancer. Știam că trebuia să le spun copiilor mei adevărul. Dar oare cum puteam să fac asta?

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să procesez vestea. Prima mea reacție a fost negarea și disocierea. Am intrat repede în panică. Așa cum li se întâmplă tuturor care află că suferă de cancer, am fost îngrozită. Dacă voi muri, iar copiii mei vor rămâne fără mamă?

Timpul nu vindecă orice rană, dar în mod cert că ajută. Am mers la mai multe programări, am aflat mai multe lucruri despre stadiul și tipul meu de cancer și m-am pregătit să decid dacă aveam să trec printr-o lumpectomie (extirparea nodulilor la sân) sau printr-o mastectomie. Exact în perioada în care trebuia să iau o astfel de decizie am început să le dezvălui și copiilor mei că aveam cancer de sân”. 

Am decis să fiu mamă singură la 36 de ani și am făcut 3 copii. Acum am cancer și nu știu ce se va alege de viața copiilor mei când nu o să mai fiu

A hotărât să le vorbească micuților despre boala ei

Pentru a încerca să nu-și sperie copiii, dar totodată să le ofere anumite informații despre boala ei, Rachel a recurs la un termen pe înțelesul lor și le-a spus de la început că era cel mai bine ca nodulii să fie îndepărtați. De asemenea, le-a explicat că, după operație, era necesar să respecte și ei anumite reguli. Totodată, i-a rugat pe copiii mei mai mari să o ajute cu îngrijirea mezinului familiei. Pentru sursa citată, mama a mărturisit și că micuții i-au fost alături:

„Este de înțeles faptul că mi-a fost greu să utilizez cuvântul care începe cu litera „C”. Îl auzisem deja de prea multe ori și, în timp ce învățam să-mi accept boala, am hotărât ca, de față cu copiii mei, să utilizez un termen mai pe înțelesul lor pentru a aduce vorba despre ea: „boo-boo”. Am vorbit pe un ton calm cu fiecare dintre ei și le-am spus că în sânul meu exista un „boo-boo” numit cancer. Le-am explicat că lucrul cel mai bun pentru mine era să scap de el. Am hotărât să optez pentru mastectomie bilaterală.

Știam că era cel mai bine să fiu sinceră cu copiii mei, atât în acele momente, cât și pe viitor. Consider că a ține un secret alimentează mai mult fricile. În schimb, îmi doream să le ofer un mediu în care să domine siguranța și transparența.

Cel mai mare dintre copiii mei a început să-mi pună întrebări. Copiii mei mijlocii erau tăcuți. Mezinul habar nu avea ce se întâmpla. Aveam inima frântă pentru că știam că urma o lună întreagă în care nu puteam să îl iau în brațe și să-l pot legăna, în condițiile în care medicul mă avertizase deja că nu aveam voie să ridic mai mult de 2 kg. Copilul meu nu avea cum să înțeleagă așa ceva. I-am încurajat pe copii să ne pună întrebări și i-am asigurat că fiecare dintre ei va avea voie să vină la mine în cameră ca să ne uităm la filme împreună.

Când am programat operația, am stat iar de vorbă cu ei. Le-am explicat că aveam să trec printr-o operație de „luat rămas-bun de la sâni” și că după aceea trebuia să țin cont de câteva reguli. Îmi doream să-i includ și pe ei în tot procesul dar, totodată, aveam nevoie ca anumite lucruri din rutinele noastre să se schimbe în perioada mea de recuperare.

Le-am zis că era necesar să fie foarte atenți când erau în preajma mea și să nu se apuce, de exemplu, să se bată între ei sau să facă sărituri. În plus, aveam nevoie de ei să mă și ajute, de exemplu să vină la mine cu ceva de mâncare sau de băut. Știam că era interzis să ridic greutăți mari și să-mi ridic brațele deasupra capului, așa că am apelat la cei trei copii mai mari pentru a mă ajuta cu cel mic. 

Îmi aduc aminte cum cei doi copii mai mari se apucaseră, înainte de mastectomie, să facă desene și să-mi scrie diverse mesaje. Spre exemplu, mi-au scris „Te iubesc, mami” sau „Sper să te faci bine repede”. Pentru mine, a fost frumos și mi-a dat speranță văzând că reușesc să proceseze astfel ceea ce simțeau atunci.

Așa cum îmi doream, copiii mi-au sărit în ajutor după operație. Veneau adesea la mine ca să vadă cum mă simțeam și mă ajutau cum puteau. Faptul că am comunicat permanent le-a dat speranță și încredere că voi fi bine”.

Le-a vorbit copiilor despre boala ei și când aceasta a recidivat

În ultima parte a confesiunii sale pentru sursa citată anterior, mama cu patru copii a adus în prim-plan faptul că a ales să fie sinceră cu ei și când cancerul a recidivat. Mai mult, a ținut să precizeze că sinceritatea și validarea sentimentelor copiilor a întărit mai mult relația părinte-copil:

„Din păcate, după trei ani și jumătate, am trecut printr-o recidivă a cancerului de sân. De această dată, am trecut prin alte trei intervenții chirurgicale, am avut 12 săptămâni de chimioterapie, 33 de ședințe de radioterapie și 12 luni de tratament cu un medicament anti-cancer. Le-am spus iar copiilor mei că am cancer, am discutat cu ei despre ce simțeau, iar tot procesul prin care am trecut a implicat întreaga familie. 

Cancerul este un cuvânt înspăimântător și niciun părinte nu ar vrea să-l pomenească în fața copiilor săi. Cu toate acestea, mi-am dat seama că, faptul că am fost sinceră cu copiii mei, că i-am asigurat că le validez sentimentele și că îi înțeleg, că i-am inclus permanent în ceea ce se întâmpla, ne-a făcut să trecem mai puternici și mai uniți ca oricând prin această „călătorie”.