A visat dintotdeauna să fie mamă și s-a gândit la adopție
Susan Noelle Smith (din San Antonio, Texas) a știut mereu că își dorește să aibă copii. De aceea, nu a exclus varianta de a adopta, chiar dacă este mamă singură și nu avea parte de ajutor din partea celor apropiați, care locuiau într-un alt stat. Confesându-se „Love What Matters”, cea care avea să devină mama a șase copii își amintește de perioada anterioară demarării proceselor de adopție:
„Am știut dintotdeauna că trebuia să fiu mamă. Știam și că îmi doream să adopt. Încă de când eram foarte tânără m-am gândit la așa ceva, chiar dacă nu prea înțelegeam exact ce implică. Dorința de a realiza acest demers nu a pierit ci, dimpotrivă, a devenit tot mai puternică pe măsură ce anii au trecut. Din când în când, mă interesam pe acest subiect, dar niciodată nu îi alocam suficient timp, până când nu am ajuns să am prieteni care au luat copii în plasament. Auzisem de asta de multe ori, dar nu aveam habar cum se proceda, cu atât mai mult cu cât urma să fiu mamă singură. M-am interesat pe această temă și am fost surprinsă când am găsit poveștile emoționante ale unor femei care au hotărât, la fel ca mine, să-și asume un asemenea statut.”
S-a hotărât să ia în plasament un băiețel
Susan a explicat, pentru sursa citată, cum a luat hotărârea de a primi în plasament un copil:
„Chiar în acea perioadă am auzit că mama biologică a celui care avea să devină fiul meu mai mare urma să nască. Știam că drumul său va fi dificil și am început să mă rog pentru el. Îmi amintesc faptul că mă gândeam mereu că trebuia să-l iau în grija mea, iar acest gând m-a obsedat și după ce s-a născut. Când s-a apropiat de vârsta de 5 luni, nu m-am mai putut abține și am început să mă interesez de ce era nevoie ca să-l iau în plasament.
Nu știam nimic despre provocările pe care trebuia să le înfrunt. Totul era incert pentru mine și mă copleșea, dar tot ce puteam să fac era să mă asigur că nu îi va lipsi nimic. Îmi amintesc că mi s-au pus numeroase întrebări despre viața mea, despre cum mă voi descurca având un copil, cum mă voi asigura că voi putea să am grijă de el. Am fost nevoită să mă analizez pe mine însămi, dar și să iau în calcul disponibilitatea de a fi părinte și posibilitatea de a avea parte de sprijin. De altfel, acesta din urmă a reprezentat cea mai mare problemă pentru mine. Mă aflam la câteva state distanță de familia mea, mă mutasem de câțiva ani într-un alt oraș și aveam un singur prieten apropiat ce locuia aproape de mine. Practic, mi-am dat seama încă de la început că nu voi avea parte de „comunitatea” de care ai atât de multă nevoie ca să-ți crești copiii.
...Eram total nepregătită pentru costul grădinițelor din preajma mea. Îi dădeam telefon surorii mele și îi spuneam: „Fie că plătesc pentru colegiu, fie că plătesc pentru o grădiniță, costul este cam același !”
Jackson a ajuns la mine în plasament când avea 9 luni. Amândoi am avut nevoie de o perioadă de adaptare. Înainte să îl am plasament îl mai văzusem doar o singură dată, așa că în multe privințe era ca un străin pentru mine. Am reușit să-mi iau concediu șase săptămâni în acea perioadă. Aveam nevoie să mă obișnuiesc să fiu părinte singur, iar el trebuia să se obișnuiască să fie cu mine. Ne-a luat ceva timp să ne adaptăm, dar până la urmă am început să mă simt tot mai în largul meu în noul rol pe care îl aveam...”
După perioada de plasament, a urmat adopția
Mama a relatat, pentru sursa citată anterior, cum s-a simțit când a reușit să-l adopte pe primul ei copil. Nu i-a ascuns faptul că a fost adoptat:
„La scurt timp după ce Jackson împlinise un an, părinții lui biologici s-au hotărât să-l dea spre adopție. Știam ce va urma. Se întâmpla ceea ce trebuia, dar nu eram pe deplin sigură că eram pregătită. Deși eram bucuroasă, mă durea sufletul pentru părinții lui Jackson.
După câteva luni s-a stabilit și data adopției. Jackson a fost adoptat chiar de Ziua Națională a Adopției, în anul 2015, la nouă luni după ce îmi fusese dat în plasament. A fost un moment incredibil și nu mi-am putut stăpâni emoțiile. Am simțit o ușurare enormă. În sfârșit, în mod oficial, Jackson era al meu.
Îmi aduc aminte cum numeroase persoane spuneau că Jackson a fost binecuvântat, că era norocos. Într-adevăr, așa era, la fel cum este cazul și altor copii care au privilegiul de a crește într-o casă în care li se oferă dragoste. Mi-am dorit dintotdeauna să se simtă binecuvântat, dar totodată m-am străduit să-l cresc pentru a fi și umil, generos, de încredere și să aibă dragoste față de Dumnezeu. Va face lucruri extraordinare în viață...Știu că viața lui a început prin adopție, dar nu aceasta este cea care îl definește.
Jackson a știut dintotdeauna care îi este povestea. A fost dintotdeauna parte din el, dar numai când a ajuns la vârsta de 7 ani l-am auzit cum s-a descris pe sine însuși ca fiind adoptat. Începuse școala și l-am întrebat cum a fost în acea zi. Mi-a zis că au petrecut mult timp încercând să se cunoască unii pe alții. L-am întrebat ce a spus și mi-a răspuns: „Am spus că erau mulți bebeluși în casă și că am fost adoptat”. Pur și simplu am simțit că îmi era greu să respir și oscilam între teama legată de ceea ce i-ar putea spune alți copii despre adopție și mândria că a reușit să împărtășească un adevăr.”
A luat și alți copii în plasament
După adopția lui Jackson, Susan a continuat să ia în plasament mai mulți copii, după cum a povestit pentru sursa menționată:
„Când Jackson a împlinit 3 ani, m-am hotărât să nu mai iau copii în plasament. Într-un interval de 5 ani, în casa mea au ajuns nu mai puțin de 9 bebeluși. De la fiecare am învățat câte ceva, iar de la părinții lor am aflat care erau cele mai mari nevoi dintr-o comunitate.
Fiecare plasament a venit cu câte o provocare. Să ajung să mă ocup de doi copii în loc de unul a fost cea mai mare provocare. Să învăț cum să mă organizez și cum să-mi împart dragostea. Să reușesc să îmbin nevoile zilnice de îngrijire cu programul de preșcolar, să mă deplasez în două locații diferite și să mă asigur că atât Jackson, cât și bebelușul aveau toate cele necesare, a fost într-adevăr copleșitor. Îmi amintesc cum i-am spus persoanei care se ocupa de cazul meu: „Sub nicio formă nu aș putea face asta cu trei copii.”
După ce doi dintre bebeluși au ajuns în familiile lor, am fost întrebată dacă eram dispusă să mai iau în plasament câte un copil sau dacă acceptam și mai mulți frați. Mă gândisem deja la asta și am fost de acord să primesc frați. Curând, în casa mea au ajuns doi gemeni nou-născuți, un băiețel și o fetiță. Atunci Jackson avea cinci ani și era încântat de ei. Îi plăcea să fie frate mai mare și se bucura de fiecare moment alături de bebeluși.
Când frățiorii au ajuns la mama lor biologică, am hotărât să iau o pauză de la perioadele de plasament. Aveam nevoie să îmi recapăt forțele. Am mers cu Jackson o săptămână în Hawaii și ne-am bucurat unul de celălalt. A fost o pauză binevenită pentru amândoi. Până când să ne întoarcem acasă acceptasem să iau un alt copil în plasament, care a ajuns la mine chiar la câteva ore după ce avionul cu care am venit aterizase!
După câteva săptămâni, am primit un telefon pentru alt copil ce urma să devină al meu, Bear. Atunci mi-a trecut prin minte că va rămâne pentru întotdeauna lângă mine. Când l-au adus la mine, persoana care se ocupa de cazul meu mi-a zis: „Mama lui este însărcinată iar și o să primești un telefon când va naște.” În gândul meu, eram deja de acord. Știam că îl voi lua în plasament dacă voi fi sunată. Nu știam cum aveam să mă descurc cu patru copii, dar mi-am spus că dacă mă descurcam cu trei, o să pot face asta și cu unul în plus.
La câteva săptămâni s-a născut o fetiță, Lilou. Nici nu am stat pe gânduri când am primit telefonul pentru plasament. Așa cum a fost cu Bear, simțeam că și ea va rămâne mereu cu mine. Atât cu Lilou, cât și cu Bear, situațiile legate de plasament au fost diferite față de cele anterioare. Nu o întâlnisem niciodată pe mama lor. Nu avusesem nicio legătură cu ea și mă simțeam ciudat. În toate celelalte situații, încercasem să construiesc o relație cu părinții biologici. Mi-am dorit mereu ca ei să știe cine are grijă de copiii lor și voiam să le cunosc și rădăcinile. Când nu puteam să fac toate acestea, nu mă simțeam în largul meu. Acea perioadă a fost dificilă.
Atât Bear, cât și celălalt micuț al meu aveau numeroase programări la diverse terapii. Au intervenit și restricțiile impuse de pandemie, iar totul a rămas parcă în aer. Până în luna noiembrie a acelui an, copilul care venise în casa mea înaintea lui Bear se reunise cu familia lui biologică. Am fost foarte mulțumită că se întorcea acasă, dar totodată, la fel cum a fost și cu ceilalți copii din plasament, m-am întristat pentru că pleca de lângă mine. Emoțiile de atunci au fost dificil de gestionat. Mă simțeam ca într-un „montagne-russe”, numai printre suișuri și coborâșuri.
La câteva luni, am primit un telefon pentru Augie. Lilou avea 9 luni și anunțasem că nu mai acceptam un alt copil în plasament. Cu toate acestea, când am aflat povestea lui Augie, am știu că își găsise casa potrivită. Când a ajuns la mine, era foarte fragil și avea numeroase probleme de sănătate. A fost greu. A fost nevoie de numeroase programări și de terapii. Am fost ușurată când începuse în sfârșit să se simtă mai bine. Începuse să zâmbească și să-și dezvăluie personalitatea...
Curând după ce am sărbătorit prima aniversare a lui Lilou, am avut parte de o surpriză extraordinară. În timp ce predam, am primit un telefon de la serviciul Protecția Copilului. Nu primeam des telefoane de aici, așa că mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Când am răspuns, mi s-a spus că mama lui Bear și a lui Lilou tocmai născuse și voiau să știe dacă puteam lua și acest bebeluș în plasament. Îmi amintesc exact ce le-am zis: „Cred că glumiți”. Nimeni nu știuse că acea femeie era însărcinată.”
Și-a construit o familie adoptând 6 copii
A dezvăluit, tot pentru aceeași sursă, că în perioada în care primise telefonul legat de primirea unui alt bebeluș în plasament demarase deja procedurile de adopție pentru Bear și Lilou. L-a primit însă în plasament și pe celălalt copil, pe Luca. Ulterior, i-a adoptat pe toți copiii de care s-a ocupat, iar în prezent este recunoscătoare pentru familia pe care o are:
„Mă aflam deja în plin proces de adopție pentru Lilou și Bear, Jackson avea școală online, Augie nu era încă la grădiniță și nu îmi imaginam cum era să mai am acasă un alt copil. Cu mult înainte de acea perioadă, mi-am promis că voi face tot ce pot ca să țin frații împreună. Există atât de multă pierdere în tot ceea ce înseamnă plasament și adopție, încât eram convinsă că nu doream să fiu responsabilă și de pierderea unui frate. Am avut în minte toate aceste gânduri și, respirând adânc, l-am acceptat și pe celălalt copil. După câteva ore, Luca a venit la mine și mi-am dat seama că locul lui era în casa mea.
View this post on Instagram
Șase luni mai târziu, Bear, Lilou, Augie și Luca erau adoptați de mine. A mai sosit un 4 Iulie binecuvântat... Familia mea s-a născut din suflete rupte, dar tot familie este.
Am un program foarte încărcat, nu este ușor să fii părinte singur pentru un copil, ce să mai vorbim când ai șase, dar răsplata de care am parte este nemăsurată. Toți copiii mei știu că sunt foarte iubiți. Știu și că au fost născuți de o altă femeie. Știu că o familie nu este definită de ADN, ci de alegere și sper ca toate aceste lucruri să-i susțină.
În fiecare seară spunem același lucru: „Sunt bun, sunt deștept, sunt important pentru că Dumnezeu m-a creat. Dumnezeu m-a făcut să fiu bun și El nu greșește niciodată. Sunt dorit.”
Surse foto: instagram.com/susannoellesmith/
Surse articol: lovewhatmatters.com
Urmareste-ne pe Google News
