Acum 22 de ani au găsit un bebeluș la metrou. L-au adoptat și iată unde este acum

„Am găsit un bebeluș la metrou, iar acum este copilul nostru”

24 august 2000. Ziua care avea să le schimbe lui Danny Stewart și partenerului său, Pete Mercurio, viața pentu totdeauna. Era în jur de ora 8 seara când Danny se grăbea să ajungă la un restaurant din New York pentru a se întâlni cu Pete. Cei doi se cunoscuseră cu trei ani în urma, prin intermendiul unei cunoștinte comune, la un meci de softball. După puțin timp, Danny s-a mutat cu Pete și colegul sau de apartament, însă întâmplarea a făcut că fix în acea seară de vară el să fie nevoit să meargă la fostul sau apartament, pe care îl închiriase după ce se mutase cu Pete, pentru a ridica niște colete.

În timp ce Danny se grăbea să iasă de la metrou, a observat ceva pe podea.

„Am observat pe podea, lipită de perete, ceea ce am crezut că este o păpușă pentru copii”, își amintește el. A fost nedumerit - de ce ar lăsa un copil o păpușă pe jos? Dar a continuat să urce scările până la ieșire. „M-am mai uitat o dată înapoi și atunci am observat că își mișca picioarele”, spune Danny.

A alergat înapoi pe scări și și-a dat seama că păpușa era de fapt un băiețel, înfășurat într-un hanorac întunecat, cu picioarele lui mici ieșind în afară.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Nu avea nicio haină pe el, era doar înfășurat în acest hanorac. Cordonul său ombilical era încă parțial intact, așa că mi-am dat seama că era un nou-născut. Mă gândeam că poate avea o zi sau două”, spune el. Lui Danny nu-i venea să creadă ce vedea. Nu înțelegea cum de fusese lăsat un copil pe podea sau cine ar fi putut să-l lase. Băiețelul era foarte liniștit, dar și alert, cu ochii mari și largi.

„S-a uitat în sus, spre mine și i-am mângâiat capul, iar apoi a gemut puțin. Toată situația părea cu adevărat ireală, iar în acel moment încercam să alertez oamenii despre ce se întâmplă, dar nu reușeam să atrag atenția nimănui”, își mai amintește Danny, care spune că i-a rugat pe cei din jur să sune la poliție, dar aproape toată lumea l-a ignorat.

„Am atras atenția unei femei, dar nu vorbea engleză, așa că nu prea a înțeles ce spuneam, nici măcar când încercam să arăt spre copil. Cred că, probabil, a crezut că sunt nebun”, spune Danny.
Asta se întâmpla înainte de era în care toată lumea avea un telefon mobil, iar lui Danny îi era teamă să ia copilul în brațe, în caz că ar fi fost rănit. Așa că a fugit pe scări până în stradă la un telefon public și a sunat la Urgențe.

„Am găsit un copil”, a spus el. Apoi le-a spus polițiștilor unde se afla și a fugit înapoi pentru a verifica dacă bebelușul era încă în regulă. A așteptat ceea ce i s-a părut o veșnicie.

„Sunt sigur că au fost doar câteva minute, dar timpul stătea în loc, în timp ce inima îmi bătea cu putere”, spune el.

„M-am gândit, ei bine, probabil că ei cred că este o farsă și probabil că nu mă cred, așa că trebuie să sun pe altcineva, și atunci m-am gândit la Pete”. Luând o monedă de 25 de cenți din buzunar, a fugit înapoi la telefonul public pentru a-l suna.

Încă o dată, am scăpat pe gură: „Am găsit un copil. Nu cred că poliția mă crede, așa că sună-i, te rog, chiar acum”. Pete, care se plimba în stânga și în dreapta, privind pe fereastra apartamentului său în așteptarea lui Danny, spune că i s-a ridicat părul de pe ceafă. „Pentru că Danny nu glumește, nu ar spune ceva dacă nu ar fi adevărat”, spune el.
A fugit din apartament spre stația de metrou, ajungând în momentul în care poliția a luat copilul pentru a-l duce la un control, la spital. După ce Danny și-a dat declarația, cei doi au plecat. „Îmi amintesc că m-am întors spre Danny și i-am spus pe trotuar, în timp ce mașina de poliție pleca: Știi, vei fi legat de acel copil într-un fel sau altul pentru tot restul vieții tale”, spune Pete.

„Danny a întrebat: "Ce vrei să spui?" I-am spus: Ei bine, în cele din urmă, acest copil va afla despre noaptea în care a fost găsit și s-ar putea să vrea să găsească persoana care l-a descoperit. Poate că există o modalitate prin care să aflăm unde ajunge și să-i trimitem un cadou de ziua lui în fiecare an la această dată?”, își amintește Pete.

A doua zi, știrea despre bebelușul găsit în metrou apăruse în toate ziarele. Danny a vrut să afle cum se simte bebelușul, așa că a mers la spitalul unde fusese dus, dar nu a reușit să obțină nicio veste. Așa că Danny și Pete s-au întors la viața lor de zi cu zi - Danny la jobul său de asistent social, iar Pete la cel de dramaturg și designer web. Dar, nu după mult timp, Danny a primit o invitație din partea Administrației pentru Servicii pentru Copii pentru a participa la o audiere la tribunalul de familie, pentru a depune mărturie despre cum a găsit copilul. Când aceasta a avut loc, în decembrie 2000, judecătorul l-a întrebat pe Danny dacă poate rămâne pentru întreaga audiere. El a așteptat că poliția să depună mărturie, iar apoi judecătorul i s-a adresat din nou lui Danny.

„Ea a spus: Domnule Stewart, vreau să vă anunț ce se întâmplă aici, în cazurile în care avem un copil care a fost abandonat, vrem să îl plasăm în centre de plasament pre-adoptive cât mai repede posibil. Ați fi interesat să adoptați acest copil?”, spune Danny. El s-a uitat în jur, toți ochii erau ațintiți asupra lui. Deși întrebarea judecătoarei venise complet din senin, prietenii și cunoscuții se întrebaseră deja de ce Danny și Pete nu luaseră acasă băiețelul pentru a avea grijă de el în noaptea în care a fost găsit. Dar nu era așa simplu. Procesul de adopție dura între șase și nouă luni și presupunea verificări ale antecedentelor și cursuri de educație parentală.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Nu mă gândisem la adopție”, spune Danny, „dar, în același timp, nu mă puteam opri să nu mă gândesc la asta... Mă simțeam conectat, simțeam că aceasta nu era nici măcar o oportunitate, ci un dar și cum poți refuza acest dar”.

În afara sălii de judecată, Danny l-a sunat pe Pete pentru a-i da vestea. „Reacția mea instinctivă a fost doar să spun: „Nu - nu, nu ești, nu ești interesat. Întoarce-te chiar acum în sala de judecată și spune-i că ai făcut o greșeală. Spune-i doar nu”, își amintește Pete. În următoarea săptămână au avut ceea ce Danny spune că au fost conversații tensionate... Pete le numește discuții aprinse.

„Nu voiam ca viața mea să se schimbe. Eram fericit așa cum eram și asta urma să schimbe totul”, spune Pete. „Nu aveam bani, nu aveam spațiu, aveam încă un coleg de cameră... Eram și puțin supărat pe el. Cum a putut să spună da, fără să mă consulte mai întâi?”. Situația aproape că i-a despărțit. Pete își amintește că i-a spus unele lucruri îngrozitoare lui Danny, cum ar fi: „Mult noroc în a fi un părinte singur în New York”. Totuși, în ciuda acestui lucru, spune el, exista o parte din el care își dorea cu disperare să se întâmple. Așa că Danny l-a convins pe Pete să vină cu el și să viziteze copilul la centrul de adopție.

Când au ajuns, au spus că au observat foarte repede că nu era un loc ideal pentru el. Avea o iritație dureroasă și infectată a scutecului de la buric, în jurul șoldurilor și coapselor până la spate.

Asistentul social care era cu ei s-a așezat cu mama adoptivă și a împins scaunul pentru copii cu băiețelul în el spre Danny și Pete. Bebelușul s-a uitat la ei cu ochii mari. Danny a observat că nu clipea și era foarte tăcut. Ținând copilul în brațe pentru prima dată, Danny l-a întrebat cu blândețe: „Îți amintești de mine?”. Când a fost rândul lui Pete să țină copilul în brațe, un „val instantaneu de căldură” l-a cuprins, spune el.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Bebelușul mi-a strâns degetul cu toată mâna lui atât de tare”, spune Pete. „Se holba la mine, iar eu mă uitam la el, și a fost aproape că și cum ar fi găsit un punct de presiune în degetul meu care mi-a deschis inima spre creier și mi-a arătat în acel moment că pot fi unul dintre părinții lui, unul dintre tațîi lui”.

După aceea, procesul de adopție s-a derulat rapid. Au fost vizite la domiciliu, verificări de fond și o mulțime de întrebări la care trebuia să răspundă. Danny și Pete au fost informați că vă dura câteva luni până când copilul vă fi plasat în casa lor, așa că vor avea mult timp să se pregătească. Dar trebuiau să participe la o audiere în instanță pe 20 decembrie pentru a-și declara intenția de a adopta copilul. Același judecător prezida ședința, iar ea a aruncat o privire la calendarul de pe biroul ei.

„Se uită înapoi la noi și ne întreabă: Îl vreți de sărbători? Cred că amândoi am dat din cap că da, dar, în sinea mea, mă gândeam: Ce sărbătoare? Sper că nu se referă la Crăciun, pentru că asta e peste câteva zile”, își amintește Pete. Întors acasă, Pete și-a sunat familia pentru ajutor. Le spusese deja despre planurile lor de adopție și primise tot sprijinul lor.

„Am spus că îl vom numi Kevin, iar mama a început să plângă, pentru că avusese un copil înaintea mea care murise la naștere, pe care îl numise Kevin”, spune Pete. „Așa că acesta a fost un fel de mod ciudat de a-l readuce pe Kevin, copilul lor, ca nepot al fiului lor homosexual”.

Având doar două zile pentru a se pregăti, familia lui Pete a mers la magazine pentru a cumpăra toate lucrurile de care cuplul avea nevoie. Danny și Pete au început să citească în viteză cărți despre bebeluși, cum ar fi „What to Expect When You're Expecting”. Apartamentul lor a fost transformat într-o cameră de copii, cu cutii de scutece peste tot și un pătuț.

Vineri, 22 decembrie, la ora nouă dimineața, Danny și Pete l-au luat pe Kevin de la agenția de plasament. L-au ghemuit în păturica lui și - în mod corespunzător - au luat metroul înapoi la apartamentul lor. „Începuse să ningă, iar asta a făcut ca totul să pară și mai magic”, își amintește Danny. Singuri în acea seară, ca familie, au avut ocazia să asimileze tot ceea ce se întâmplase. Kevin a adormit adânc pe pieptul lui Pete.

Planul judecătorului fusese că Kevin să vină în vizită pentru sărbătorile de Crăciun și apoi să se întoarcă în centrul de plasament. Dar Danny și Pete au întrebat dacă există vreo posibilitate că el să rămână cu ei, iar pe 27 decembrie, asistentul social a sunat cu vești bune, Kevin putea rămâne în timp până la finalizarea adopției.

Danny, Pete și Kevin s-au acomodat curând la viața de familie împreună. Danny își amintește cum Kevin iubea cărțile. În fiecare seară îi citeau povești înainte de culcare sau îi cântau până adormea în timp ce îl mângâiau pe cap. Pete a făcut o carte ilustrată cu povestea descoperirii lui Kevin, iar când Kevin avea trei sau patru ani, el și Danny i-o citeau în fiecare seară înainte de culcare.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Era cartea lui preferată”, spune Pete. „În unele nopți, și zile, o citeam de mai multe ori. Adesea îl surprindeam pe Kevin răsfoind singur paginile și rostind cuvintele pe care le memorase. Acesta era cel mai dulce lucru din lume la care puteam asista”.

Timp de aproape un an, Kevin nu a făcut legătura cu faptul că aceasta era povestea lui, spune Pete. Dar când a făcut-o, a fost atât de mândru și de entuziasmat încât a dus cartea pentru o prezentare la școala sa.
Kevin era, de asemenea, curios să afle cine ar putea fi familia sa biologică.

„Din când în când, dacă ieșeam în oraș, se uita la oamenii de pe trotuar care treceau pe lângă noi sau, dacă eram la un restaurant, sublinia: Femeia aceea de acolo are aceeași culoare a pielii ca și mine”, spune Pete. „Dar nu a subliniat niciodată acest lucru și apoi a cam dispărut din discuție subiectul”.

Kevin are acum 20 de ani și este student la facultatea de matematică și informatică. Băiețelul micuț pe care Danny l-a descoperit în stația de metrou are acum peste 1,80 metri înălțime și este mai înalt decât tații săi. Îi place să joace Ultimate Frisbee, a alergat numeroase maratoane și a dansat cu Institutul Național de Dans de la vârsta de nouă la 14 ani. Pete spune că, atunci când Kevin vrea să învețe ceva, pur și simplu se apucă de treabă și a învățat singur pian și chitară.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Kevin a fost întotdeauna un copil respectuos”, spune Pete. „Este empatic și amabil. Este un observator, nu râvnește și nu caută atenție. Este o persoană retrasă, dar și un lider tăcut”.

Familia adoră să viziteze împreună parcurile naționale, să participe la activități în aer liber, cum ar fi caiacul, și să susțină echipa de baseball favorită, New York Mets.

Foto: facebook.com/petemercurionyc

„Nu-mi pot imagina viața mea dacă nu ar fi fost așa”, spune Danny, acum în vârstă de 55 de ani. „Viața mea a devenit mult mai bogată și mai plină. Mi-a schimbat viziunea asupra lumii, întreaga perspectivă”.

• Surse: bbc.com