Băiețelul meu, înviat din morți

Copilașul meu ce era în comă de o săptămână și-a deschis ochii.

La 23 de ani eram însărcinată cu cel de-al treilea băiat! Eram obișnuită, știam la ce să mă aștept. Mă gândeam la cum arată, cum o să fie la naștere și tot așa. După 6 luni de sarcină, medicul meu la care mă duceam lună de lună mi-a spus că acest bebeluș are burta mică. Nu știam eu ce înseamnă și nici ea nu mi-a spus mai multe. Au început controale mai dese până ajunsesem să mă duc în fiecare săptămână. De la ginecolog mă duceam la doctorul din spitalul în care eram înregistrată să nasc. Și ei au ajuns la concluzia că nu trebuie să mai așteptam până la termenul de naștere și să mă programeze pentru o naștere programată cu pastile cu 10 zile mai înainte.

Mi-a fost puțin teamă pentru că nu mai auzisem de așa ceva. Programarea era pe data de 14 august 2018, la ora 8. Iar eu am ajuns cu o hemoragie externă pe data de 14 august la ora 4 la spital cu salvarea. Nu aveam dureri. Mi-au făcut un control și mi-au dat actele de înregistrare, camera, patul și m-au trimis în cameră spunându-mi că dacă am dureri să vin, dacă nu să vin în două ore. Era ora 5. La ora 7 am plecat din cameră fară dureri, am fost pusă la aparat să audă inima copilului și totul era bine. Până când am rămas singură în cameră. Asistenta ieșise afară din salon și eu mă uitam la aparat și auzeam BIP, ca și o alarmă încontinuu. După un minut a venit asistenta, s-a uitat cam speriată, mi-a dat apă să beau și o fiolă prin branulă. După fiolă, aparatul se oprise. Asistenta a plecat după doctor și eu mă uitam nedumerită, pentru că nu înțelegeam care era treaba cu alarma.

La scurt timp a început iar. A venit altcineva să mă controleze, foarte repede s-a umplut camera cu asistenta și doi doctori pe care nu îi doream să mă asiste la naștere. Dar acum era o problema pe care eu nu o înțelegeam. În scurt timp mi-au spus că e urgență și trebuie să scoată copilul, dar corpul meu nu era pregătit. M-au luat de brațe și am luat-o la fugă în altă cameră sumbră cu un scaun ciudat, de care nu mai văzusem și m-au întins pe el. Mi-au pus curele la mâini și la picioare și în aceeași timp o asistenta îmi spunea ce se întâmplă, cum că trebuie să scoată copilul. Trebuie să fac cezariană și să nu îmi fie frică. Dar eu tremuram ca niciodată. Mi-au pus o fiola în branulă, mi-a pus o mască pe față și o altă asistentă a aruncat cu o găleată de soluție galbenă. Mi-am dat seama după ce m-am trezit că era dezinfectant. Era ora 8 când se întâmplau toate astea.

La ora 11 simțeam cum trage cineva de mine spunându-mi pe nume. De-abia am putut deschide ochii. Îmi era foarte greu, nu prea înțelegeam ce s-a întâmplat. Erau două dintre cumnatele mele lângă mine și după am aflat că erau acolo cu un scop. Să îmi verifice memoria, să vadă doctorii că sunt bine și că le recunosc. După câteva minute vine o doamnă îmbrăcată în albastru să ne spună de bebelușul născut, tremurând și cu ochii în lacrimi. A început să ne explice cum a decurs totul la operație de urgență pentru că inima bebelușului nu mai bătea în uter. A durat 5 minute naștereași totuși nu a fost îndeajuns de repede pentru că viața lui să-i fie salvată. Nu au vrut să se dea bătuți nici ei și s-au luptat să-l salveze chiar. Această doamnă care ne povestea a spus că chiar ea l-a resuscitat circa 20 de minute și că în acel moment este viu dar într-o stare critică. Nu îi poate da șanse. Eu, având credință în Dumnezeu, am crezut că pentru El acest lucru nu este nimic și de aceea nu mă temeam. Am crezut că El poate vindeca. Mă gândeam la Lazăr care a fost înviat. "Și copilul meu poate fi vindecat" ... și așa a decurs toată perioada cât am stat în spital.

Prima săptămână a fost foarte grea. Îl țineau doar aparatele în viață, așa mi-au spus doctorii. Îl știa tot spitalul pe acest copil și pe nebunii de părinți care credeau că un copil terminat poate fi vindecat. Ei ne spuneau că este grav, chiar au făcut o ședință să-i explice soțului care nu a fost lângă mine în tot timpul acesta. Prima problemă a apărut când eram însărcinată în luna a șasea. Copilul nu mai lua în greutate cum trebuia. A doua problemă a fost că, ajuns la spital, inima a încetat să-i mai bată și toate funcțiile organelor s-au oprit. Apoi inima rămăsese singura ce mai era bună, restul se luptau să revină la normal. Eram și eu acolo, când îi explicau soțului meu, nu am fost la nicio ședință mai grea decât asta. Îmi țiuiau urechile și mă luau căldurile. Pauze lungi între propozitii și prin ridicare de degete ne spuneau ce organe nu fucționează. Ne-au spus că au mai avut copii cu probleme de genul și nu e cazul să credem că se face bine, că poate să se vindece dar și să moară după 3 zile. Că atunci urma Primul Examen din viața lui. Trebuiau să-i scoată furtunurile care îi dădeau oxigen direct la plămâni. Nici nu știam că există asemenea aparate. Ne-au spus multe lucruri care îmi făceau să îmi plângă inima. Nu poți să crezi că se poate întâmpla așa ceva. Nu voiam să cred așa ceva. Ne-au spus că și dacă se va face bine, el nu o să fie un copil normal, o să aibă toată viață probleme. Cel mai bine o să se vadă pe la trei ani, dacă poate vorbi sau mânca singur sau să meargă. Multe lucruri care ne terminaseră. După ședință știu că nu am mai vorbit cu soțul, am rămas muți, încremeniți de ceea ce auzisem. Am hotărât să aducem pe cineva ca să se roage pentru el și spitalul a fost de acord crezând că îl aducem ca să îi facem un fel de botez ca să moară în pace când va veni momentul. Dar noi am cerut vindecare! Știu că era luni seara în timp ce ne-am rugat.

Copilașul meu ce era în comă de o săptămână și-a deschis ochii.

A fost un semn pentru noi. A doua zi de dimineață m-am dus la ora la care se puteau vizita copiii și nu l-am mai găsit în același loc. Când l-am găsit am avut o mare bucurie și foarte uimită pentru că nu mai era acel copil umflat plin de fire pe care îl văzusem până ieri. Era alt copil micuț, căpușorul mic, o față mică exact ca a unui îngeraș ... Trecuse testul și respira singur fară aparat, cu ochi deschiși. Îl priveam ca pe un luptător de război, dar nu cu sabia și împușcături, ci cu boala și nu împotriva oamenilor, ci împotrivă morții. Din pântecul meu a vrut să trăiască, s-a luptat să trăiască și Cel de Sus a fost de partea lui. În prima săptămână de viață, din cauza rinichilor, toată apa ce trebuia să o elimine prin urină o acumula în corp. Avea 1 litru și jumătate de apă în corp. Era umflat foarte tare iar în acea dimineața pungulița ce era pentru urină se umpluse, iar în jurul la prima săptămână era foarte puțin și cu cheaguri de sânge. Din acea zi copilul s-a vindecat și doctorii care au fost alături de noi în acel timp erau foarte fericiți pentru însănătoșirea lui.

Acum are 3 ani, este vioi, înțelept, foarte jucăuș, vrea să facă totul singur, vorbește mănâncă, se joacă și îi place mult fotbalul. Este perfect sănătos și a rămas o mărturie vie pentru tot spitalul. Chiar și doctora noastră de copii mereu ne spune despre el că este o minune. Chiar și numele lui înseamnă "dar de la Dumnezeu". Din tot ce s-a întâmplat a rămas cu un singur semn pe piciorul stâng, cred că de la branulă și de fiecare data când văd acel semn îmi aduc aminte că este o minune. Această mărturie o fac pentru că toată lumea să știe că există un Dumnezeu mare care ne ajută atunci când îi cerem ajutorul!