Cand am uitat sa nastem?

Fara indoiala traim cea mai grea iarna din ultimii ani. Mass-media face rating pe seama vremii, nu numai a vremurilor complicate pe care le traim. Dincolo de tragedia miilor de oameni izolati care se lupra sa supravietuiasca si fata de care autoritatile au reactii minimaliste, se afla lupta cadrelor medicale de a le acorda asistenta adecvata celor bolnavi. Auzim zilnic de ambulante blocate in nameti, pacienti transportati cu elicopterele, colaboratea dintre ambulante si alte institutii ale statului pentru a-i duce pe oamenii aflati in nevoie la spital.

Printre acesti oameni considerati “urgenta maxima”, gravide in travaliu la care ambulanta nu a putut ajunge si care au nascut asistate telefonic de catre doctor, asistate de catre sot sau de catre o vecina mai priceputa.

Intrebarea mea este- de cand nasterea este o urgenta medicala maxima? De ce este ABSOLUT necesar ca la o nastere necomplicata, unde atat mama cat si copilul sunt intr-o stare buna de sanatate acestia sa fie transportati la spital cu orice risc? Nu judec deciziile personalului medical, poate ca in unele cazuri situatia impunea transportul la spital, dar de aici pana la a purta femeia in travaliu kilometric intregi prin viscol pentru ca mai apoi sa nasca intr-o casa parasita din mijlocul unui camp cand afara sunt -20 grade si viscoleste napraznic trebuie sa ne dea de gandit.

De ce TREBUIE sa iei mama din mediul ei in care se simte familiar, impreuna cu cei dragi, cu flora bacteriana proprie si toate celelalte si sa o transporti intr-o unitate spitaliceasca, fara garantia ca vei ajunge acolo, acolo unde va fi ignorata, va trebui sa dea spaga, i se va face epiziotomie fara sa i se ceara parerea, copilul ii va fi luat si hranit cu lapte praf ca sa nu le deranjeze pe doamnele si domnisoarele asistente care sunt stresate de salariile mici si atatea garzi, unde trebuie sa cersesti un zambet si sa mergi la toaleta cu un arsenal intreg de substante dezinfectante dupa tine? Nu mai e nevoie sa mentionez infectiile intraspitalicesti care pun un risc major atat pentru mama cat si pentru bebe, procedurile de rutina care complica nasterea si o transforma pentru majoritatea femeilor dintr-un eveniment fiziologic, normal si minunat intr-o experienta demna de filmele horror.

Bunicile mele, una dintr-un sat cealalta din mijlocul unui mare oras, au nascut amandoua acasa, in total 9 copii, una cu moasa satului, cealalta cu doua moase- moasa de cartier care “venea pana la 40 de zile si facea baie si masaj la copil si masaj mamei” si moasa cu diploma care asista numai la nastere. Ma intreb ce-ar spune saracele daca ar trai sa vada ca in zilele noastre gravidele in travaliu sunt purtate kilometric intregi prin viscol doar ca sa nasca la spital.

Undeva intre cooperativizarea fortata si convertirea la ideologia materialist dialectica femeile noastre satule de abuzurile totalitarismului si-au predat intimitatea, demnitatea si corpul “Partidului Iubit” si au incetat sa mai lupte pentru a decide singure cele mai importante lucruri din viata lor de femei. Comunismul ne-a invatat ca nu avem nici o putere, in momentul in care ne incepem viata sexuala am incetat sa decidem ce se intampla cu noi, vom urma cursul cat mai natural al vietii, atent monitorizat de armata de medici si asistente pe care Partidul i-a scolit sa tina evidenta stricta a productiei umane. Femeile Romaniei Socialiste au fost ani la rand fruntase la productia de carne vie, de data asta fara ca cifrele sa fie umflate de activistii zelosi si cu parul pieptanat “pe spate”.

Moasele de cartier, adevarate personalitati in comunitate, pretuite si respectate de toata lumea, au fost treptat indepartate, multe dintre ele sfarsind in inchisorile comuniste. Numai asftel Partidul putea sa aiba monopolul si evidenta stricta a productiei.

Astfel nasterea a devenit un eveniment exclusiv medical, salvarea a inceput sa fie chemata pentru nastere ca pentru orice alta imbolnavire, bebelusii erau atent numarati, hraniti si infasati la fel, mamele asistate in asa fel incat sa nu li se stirbeasca posibilitatea dea fi in continuare la fel de productive.

Aparent poate parea lipsit de importanta, dar daca o femeie nu are nici macar dreptul de a naste cum vrea nu mai poate avea pretentii  “nerezonabile” referitor la nimic altceva- ratii alimentare, uniforme, libertate de exprimare, etc.

La 22 de ani dupa caderea comunismului ne aflam intr-o situatie aberanta in ce priveste nasterea. Nasterea este privita de majoritatea femeilor cu frica. Frica de propriul corp, frica de reactiile sotului, frica de spital, frica de maternitate, frica de cat va costa, etc. Nasterea in Romania anului 2012 a devenit una dintre marile angoase ale existentei.

Nasterea s-a trasformat dintr-un eveniment de familie asteptat cu bucurie de toata lumea si la care participau toti in felul lor, intr-un eveniment exclusiv medical ale carui detalii depind de potenta financiara a celor implicati.

Suntem in continuare pe ultimul lor in Europa la mortalitatea materna si infantila si pe primul loc la nasterea traumatica. Statistica este de partea celor care stiu sa foloseasca mijloacele medicale moderne in mod judicios, fara sa scoata gloria naturii din ecuatie. Medicalizarea excesiva nu ne ajuta la nimic – dimpotriva, perverteste si complica inutil.

Eu m-am saturat insa sa dau vina pe istorie, pe sistem si pe monstrii care se afla in spatele acestuia. Istoria este faurita de oameni iar istoria femeilor acestei tari va avea un viitor normal si European, nasterea va redeveni un moment exclusiv pozitiv atunci cand femei puternice vor capata glasul cu care sa isi ceara drepturile fundamentale si vor avea curajul sa ia decizii de care sa se bucure toata viata.

Scris de Raluca Babota