Sfatul psihologului: Cum imi invat copilul sa ma asculte?

1. Cum imi invat copilul sa ma asculte?
Intre adult si copil, adultul ia decizia finala

Un prieten mi-a impartasit cum procedeaza el cand poarta o dezbatere cu cineva. Ii spune de la bun inceput, inainte de a porni discutia: "Eu nu incerc sa te conving sa crezi la fel ca mine. Daca erai pregatit sa crezi ca mine, discutia asta nu mai avea loc. Asadar, nu incerca nici tu sa ma convingi de opusul. Eu doar iti prezint punctul meu de vedere, pentru ca m-ai intrebat care este. Va fi cu siguranta diferit de al tau."

Mi se pare o abordare foarte potrivita pentru un copil incapatanat, atunci cand ne dorim ca el sa ne asculte - desigur, cu o mica adaptare. Copiii, in primii ani de viata, nu au dezvoltata capacitatea de autocontrol. Mai simplu spus, ei nu pot asculta. Nu se pot stapani. Atunci cand impulsurile si curiozitatea ii imping la actiune, ei nu se pot cenzura pentru ca "asa spune mama". Poate ati observat ca nici metodele drastice nu functioneaza. Bataia, de exemplu, are efect pe moment, prin aplicarea durerii si inducerea fricii. Atat. Dar nu ii dezvolta copilului capacitatea de autocontrol. Aceasta vine in ritmul ei.

De aceea, cand avem de a face cu un incapatanat mic si nerezonabil care insista sa faca in felul lui, atitudinea noastra ar putea sa fie de felul: "Dragul meu, eu nu incerc sa te conving ca am dreptate. Daca erai pregatit sa accepti ca am dreptate, discutia aceasta nu mai avea loc. Asa ca nu incerca nici tu sa ma convingi sa facem ca tine." Si aici vine amendamentul: "Dar pentru ca adultul ia decizia finala, si adultul sunt eu, iata decizia mea. Acum, vrei, nu vrei, uite cum o sa procedam." Si apoi, sa ne pregatim sa "purtam" toata gama de reactii adverse: plans, insistenta, dramatizare, amenintari, imbufnare.

Aceasta abordare conteaza, pentru ca ii face bine copilului. Cum? Prin faptul ca il tratam ca persoana umana. Ii acordam atentie si respect. Ii comunicam ca il vedem, vedem dorinta si insistenta lui, dar ca nu putem tine cont de ea acum. El, ca persoana, conteaza, chiar daca nu ii indeplinim voia. Este o situatie foarte diferita de cea in care ii spunem copilului un simplu: "Eu sunt mama, faci cum zic eu!" In plus, ii amintim o regula a raportarii ierarhice si i-o oferim ca si cauza, ca si motiv pentru comportamentul nostru: "Intre adult si copil, adultul ia decizia finala." Da, aceasta este o regula. Lucrurile se vor schimba pe masura ce maturitatea copilul va evolua. De aceea, aceasta abordare cu un copil care nu ne asculta da rezultate si cu copiii mai mari, cu un nivel ridicat al intelegerii. Care este conditia ca ea sa functioneze? Consecventa noastra, ca adulti. Asa am spus, asa facem.

2. Sfatul psihologului:
Un copil ascultat este un copil ascultator

Mai exista o conditie - o lege probata de experienta - pentru ca abordarea anterioara sa dea roade pe termen lung. Pentru ca un copil sa simta cu adevarat ca este "persoana", ca opinia lui este valoaroasa, chiar daca nu are ultimul cuvant, trebuie sa ii demonstram asta. Cum? Ascultandu-l. Il intrebam, ne asezam in fata lui, la nivelul lui, sau langa el - daca in timpul acesta se misca sau face altceva - si ii ascultam plangerea sau dorinta. Ne adunam gandurile din cele patru zari si cu adevarat ne concentram pe cuvintele copilului. Acest demers se poate dovedi foarte dificil. Sunt adulti care nu au incercat niciodata asta. Presati, impovarati, contra-cronometru, cum sa te asezi langa cel mic si sa fii atent la motivele lui copilaresti si absurde?! Pentru ce? Adica ii mai canti si in struna?!

Totusi, aceasta este o conditie pentru cine vrea sa obtina ascultarea reala, iubitoare, neconditionata a copilului. Acesta va creste si capacitatea lui de control se va intari. El va putea alege sa asculte de mama si de tata. Sau nu. Va asculta doar acel copil care le stie de frica (frica de ei sau frica de altceva - iar aici intra si vinovatia) si copilul care simte recunostinta si loialitate. Frica si vinovatie versus recunostinta si loialitate: acestia sunt, cel mai des, pilonii ascultarii. Ne este copilul loial? Se simte recunoscator?

Atunci cand un copil (adica un om mai mic, involburat in emotii) este primit, ascultat, acceptat cu durerile, sentimentele si plangerile lui, el se relaxeaza. Se elibereaza de ele, se simte valoros pentru parinti si capata incredere in ei. Dragostea parintelui care jertfeste scopuri mai mari sau mai urgente, pentru a sta sa isi asculte in mod autentic copilul, lasa o urma de nesters in sufletul acestuia. De aici vine recunostinta. Un copil pe care il ascultam se va dezvolta ca un copil intelegator, rabdator, increzator. El va risca sa mearga si pe "mana parintilor", chiar daca are o alta parere. Un copil ascultat devine un copil ascultator.

3. Sfaturi din batrani:
Cum asculti un copil mic?

Cu rabdare, cu nervi tari, cu incredere si nadejde. Fara sa te sperii, fara sa te dai de ceasul mortii - pe romaneste. Cand eram bebe, abia trimisa acasa din maternitate, mama nu mi-a putut face baie o vreme, de frica sa nu patesc ceva, asa fragila cum eram (mi-a facut tata). La fel de fragil poate parea un copil care plange, cand ne luam in serios rolul de a-i asculta plansul. Un copil se asculta "ca un barbat" - adica fara sa dai inapoi, fara sa te sperii. Dar si ca o femeie, mai bine zis ca o mama: vazandu-l in toata fragilitatea lui, acceptand ca fireasca baia de emotii in care se scalda. Nu inseamna sa il faci sa taca, nu inseamna sa ii grabesti linistirea, nu inseamna sa ii oferim alinare cu orice pret. Plansul copilului nu este intotdeauna un semnal de alarma. El este o invitatie la ascultare...

Monahia Siluana Vlad descrie aceasta in felul urmator: "Pruncul, la inceput, traieste in lume ca in pantecul mamei si asteapta sa ii fie implinite nevoile in mod automat. In clipa in care simtea o nevoie in pantecul mamei, ea se implinea. Pe masura ce creste, insa, si percepe suferintele din jur, el incepe sa nu mai fie satisfacut din punct de vedere afectiv. Dar din punct de vedere fizic, fiziologic, el este satisfacut, nevoile lui sunt satisfacute, pentru ca mama il hraneste cu propriul sau trup. Dupa nastere, insa, incepe drama copilului. El observa din ce in ce mai clar ca lumea nu exista ca sa-i implineasca lui nevoile. Si aceasta ii produce o suferinta pe care noi, oamenii mari, nici nu ne-o putem imagina. Este o uluire si o revolta pe care parintii ar trebui sa o inteleaga si sa il lase pe copil sa si-o traiasca, asigurandu-l in acelasi timp de iubirea lor.

Un psiholog spunea ca nimic nu este mai daunator pentru un prunc decat sa il zgaltai, leganandu-l sau bagandu-i tot felul de obiecte dulci sau aromate in gurita. Noua, cand eram copii, ne puneau cate o carpa cu zahar. Si cand nu aveau zahar, inmuiau putin in tuica daca nu mai taceai. De ce? Pentru ca adultul, cu mintea stramtata de ocupatiile sale mai importante (amintiti-va de Micul Print in fata pilotului ocupat sa-si repare motorul), isi imagineaza despre copil ca trebuie sa taca, sa fie cuminte... Or, copilul trebuie de fapt sa isi traiasca emotiile si bucuriile. Singura lui forma de a se manifesta, de a vorbi si de a grai, este plansul. Pentru ca in plans isi exprima durerea ca lumea nu este facuta sa ii implineasca nevoile, si are nevoie sa fie ascultat, si nu redus la tacere.

Astfel, pe masura ce creste, omul moare in fata asteptarii nerealiste ca lumea sa ii implineasca nevoile si dorintele automat si se naste omul care stie ca a venit intr-o lume bogata, plina de tot ce ii trebuie, dar ca, vorba veche, "Dumnezeu iti da, dar nu iti pune si-n traista". In felul acesta omul creste, se maturizeaza, dar cu multa durere. Durerea de a nu gasi mamaliga pe masa, de a nu gasi friptura in farfurie, de a fi uimit ca Dumnezeu a facut gainile cu fulgi si nu gata fripte ca sa fie bune de mancat! Desigur, lucrurile se mai schimba acum, cand copilul invata ce e gaina de la super-market, unde poate fi vazuta ca un animal care traieste in lazi frigorifice...
Ei, aceasta durere a omului de a nu gasi de-a gata ce ii trebuie pentru a se bucura, apare treptat-treptat si, prin ea, pruncul moare si se naste copilul, apoi copilul moare si se naste tanarul, apoi tanarul moare si se naste adultul. Si, ajunsi la deplinatatea varstei, ne desavarsim in bucurie, devenind, daca renuntam la "apararea" de nenumaratele si inchipuitele pericole, pe deplin creatori.

Va marturisesc, nimic nu este mai trist decat sa vedem oameni care ar trebui sa fie maturi, ca sunt atat de imaturi... E atat de trist sa vezi barbati in toata firea cu biberonul in gura, femei in toata firea cu suzeta in gura, ca ce altceva sunt guma de mestecat, tigara sau paharul de bautura. Este aceasta falsa tandrete a mamei-natura, care zice: ia si taci! Ii baga o carpa imbibata in gura, copilul suge, tace si intre timp adoarme, pentru ca s-a imbatat. Pentru ca nu l-a ascultat nimeni..."

4. Sfatul psihologului:
Copilul nu te asculta, ci te urmeaza

Fii tu exemplul copilului. Este o lege pe care o observam si in randurile oamenilor maturi: noi ii ascultam mult mai usor - mai bine zis, ii urmam - pe cei care fac ceea ce spun. Pe cei care traiesc ceea ce propovaduiesc. Imi povestea cineva de exemplul unui copil de care tatal se plangea ca il minte. Cum il minte? Ultima oara a ascuns o nota mica luata la scoala. Ajutati de o terta persoana, copilul si tatal au confruntat trairile si motivele. Ce au aflat unul despre celalalt? Copilul: "De ce imi cere tata sa nu mint, caci si el minte?" "Cum minte?" "Uite, a venit vecinul sa ii ceara bani imprumut si tata a zis ca nu are. Dar avea, stiu eu, in sertar." Tatal: "Aveam, dar cum sa ii dau, ca vecinul ii bea pe toti sau ii joaca la jocuri de noroc. I-am mai dat. Mi-e frica sa-i dau, ca ii da foarte rar inapoi si noi cu ce mai plateam facturile?" "Si i-ai spus copilului asta?" "Nu m-am gandit..." Copilul: "Pai, tata, si eu tot de frica te-am mintit: mi-a fost frica sa iti spun ce nota am luat!"

Asadar, copiii, chiar mai mult decat adultii, urmeaza la cei apropiati nu invataturile lor, ci viata lor. Atat in mod constient, cat si in mod inconstient. In primii ani de viata, copiii se comporta ca niste bureti care absorb din mediu toate informatiile existente. Chiar toate. Mai tarziu, daca le va fi facilitat cadrul, ei vor incepe sa le foloseasca - daca nu, vor ramane "ingropate" acolo. Insa nu si informatiile emotionale. Tot ceea ce tine de relatiile cu cei dragi, apropiati, se imprima in subcostientul lor si copiii dezvolta astfel un tipar de relationare: cu parintii si, respectiv, cu ceilalti. Daca noi, ca parinti, nu ne tinem de cuvant, nu ne respectam promisiunile, incalcam propriile reguli sau il "pacalim" pe copil, cu gandul ca este mic si nu intelege, copilul va proceda la fel. Ne vom intreba de unde a invatat toate astea. Si de ce nu ne asculta...

Atentie, un adult cu autoritate este cel care se poate stapani pe sine in primul rand, si nu pe copil. Copiii sunt usor de "pus la punct", daca vrem; noi insine suntem, insa, cea mai mare provocare. Copilul absoarbe modul in care ne raportam la noi insine, apoi si-l insuseste. Se va raporta intr-un mod asemanator la el, dar si la noi. Daca bravam in fata copilului, sperand sa nu ne vada neputintele, disimularile, slabiciunile sau chiar minciunile, copilul exact pe acestea le "miroase". Asadar, sa ne gandim bine: Cum imi fac copilul sa ma asculte? Dand exemplu viata mea sau numai "dand din gura", pe romaneste? Pentru ca cel mic sa urmeze exemplul nostru, avem nevoie sa facem lucrurile asa cum vrem de la el sa le faca. Sa le facem in duhul in care vrem de la el sa le faca. Sa fim, in relatia cu el, asa cum ne dorim sa fie el cu altii. Sa fim cu altii asa cum ne dorim sa fie el cu noi...

5. Sfatul educatorului:
Abia cand se poate controla, copilul poate asculta

Spuneam unde in articol ca micutii, in primii ani de viata, nu poseda capacitatea de autocontrol. Au nevoie de intelegerea si ajutorul parintilor, pentru a si-o dezvolta. Cum putem sa facem asta? Elizabeth White a fost mamica a trei baieti si a predat la o scoala Montessori. Iata ce frumos si relevant descrie ea acest aspect din evolutia copiilor: "In primul stadiu, copilul asculta pentru ca o persoana cu autoritate insista asepra acestui lucru si ei stiu ca neascultarea atrage dupa sine consecinte neplacute. Copiii se comporta in mod predominant impulsiv si, cu toate ca nu au nicio intentie de a fi "rai", purtarea lor este intru totul nepotrivita; ei sunt mult mai preocupati de satisfacere imediata a dorintelor personale decat de a face ceea ce este bine sau rau - si nu au invatat inca sa anticipeze rezultatele faptelor lor. Nu isi analizeaza comportamentul in mod obisnuit, nu inteleg observatiile celor mari, comportandu-se adeseori ca si cand nici nu le-ar fi auzit.

Adultii trebuie sa cunoasca un amanunt de o importanta deosebita: ceea ce pare a fi un comportament sfidator nu este decat o dovada de imaturitate. Copilul respectiv pur si simplu nu se poate controla. Metodele de disciplina aplicate la scolile Montessori prevad ca, la inceput, este necesar sa li se arate copiilor cum isi pot controla miscarile, neastamparul si agitatia, ocupandu-se de lucruri care sa le faca placere. Capacitatea de a aduce la masa o tava pe care se afla doua cani cu apa, iar apoi de a turna apa dintr-o cana in alta, este considerata drept un prim pas in dezvoltarea autocontrolului si a vointei. Pentru a nu varsa apa, copilul trebuie sa se miste incet, cu grija, coordonandu-si foarte bine miscarile. Pentru un copil de doi ani, de exemplu, este nevoie de foarte mult autocontrol, dar si de dorinta de a reusi. Evident, indeplinirea sarcinii incredintate aduce cu sine o deosebita satisfactie launtrica.

Ceea ce unui adult poate sa-i para lipsit de sens, are mare importanta pentru un copil. Acestuia din urma i se formeaza capacitatea sufleteasca de a se autocontrola. Se recomanda numeroase exercitii legate de structurarea activitatii, la copiii foarte mici, incepand, spre exemplu, cu controlul muscular. Acesta se exerseaza prin mersul copilului de-a lungul unei camere, fara sa loveasca mobila si progreseaza pana cand se ajunge la rafinamentul coordonarii ochilor si mainilor, demonstrat prin turnarea apei dintr-un recipient in altul, fara a o varsa.

Intr-un al doilea stadiu al ascultarii, copiii incep prin a face ceva de voie, mai ales atunci cand sunt implicati intr-o activitate initiata de ei insisi. In acest fel, se vor opri atunci cand le va veni ideea de a face ceva rau. Adeseori, un comportament "bun" izvoraste din efortul de a fi pe placul cuiva - faptele bune nu sunt inca rodul unei dorinte launtrice de a fi bun numai de dragul bunatatii.

Desi copiii doresc sa fie ascultatori, ei nu reusesc intotdeauna. De aceea, e necesar ca adultii sa le ofere alternative potrivite cu varsta lor, stimulandu-le astfel capacitatea de a face alegeri intelepte si creandu-le prilejuri de a se simti puternici, fara a le permite sa fie neascultatori sau excesiv de autoritari. Iata cateva exemple: Vrei sa porti aceasta haina sau pe cealalta? / Nu pot sa-ti dau voie sa faci ce imi ceri, dar, uite, iti ofer doua alternative. Pe care dintre ele o preferi?" (Elizabeth White, in cartea "Taramul minunilor")

6. Sfatul educatorului:
5 sugestii pentru un copil ascultator

In aceeasi carte pentru parinti, Elizabeth White ofera si cateva sugestii pentru a-l ajuta pe copil sa ne asculte:

Usurati-i copilului obligatia de a fi ascultator. Exprimati-va asteptarile clar si concis. Aratati-i ce sa faca si cum sa procedeze in anumite situatii (in loc sa ii dati indicatii despre cum sa isi aseze pantofiorii langa pat, aratati-i dvs. cum sa si-i aseze). Nu formulati reguli pe care copilul nu va fi in stare sa le respecte. Pe de alta parte, nu-i subestimati capacitatea de a stabili propriile norme de comportament.

Spuneti exact ce ganditi si ganditi-va la ceea ce spuneti. Daca, intr-o anumita situatie, ceea ce doriti sa spuneti este "Inceteaza!", nu ezitati sa spuneti "Inceteaza!". Ajutati-i cu blandete pe copiii mici sa urmeze anumite instructiuni, aratandu-le cum sa procedeze in situatii mai dificile. De exemplu, l-ati rugat sa puna la loc o jucarie, dar el va ignora, desi i-ati explicat deja necesitatea acelei fapte. Daca va starui in neascultare si dupa ce il intrebati: "Poti singur sa o pui la loc sau ai nevoie de ajutor?", atunci spuneti-i "Vad ca ai nevoie de ajutorul meu" si luati-i manutele in mainile dvs., apoi asezati-le in jurul jucariei, mergeti impreuna pana la raftul unde isi tine jucariile de obicei si puneti jucaria acolo, impreuna.

Faceti pregatirile necesare acasa pentru a facilita indeplinirea obiectivelor propuse. Daca una din regulile pe care le-ati stabilit este ca ei sa isi pastreze camera curata si ordonata, atat cat se poate, atunci ajutati-i in felul urmator: renuntati la cuiile de jucarii, in care acestea stau intotdeauna de-a valma si asigurati-va ca rafturile pe care le-ati indicat copilului sa isi aseze jucariile sunt la inaltimea lui. Jucariile formate din mai multe piese pot fi asezate in cosulete mici, iar cosuletele pe rafturi. Limitati numarul jucariilor. Daca sunt prea multe, lasati-l pe copil sa le aleaga pe cele pe care doreste sa le pastreze pe raft, iar pe celelalte puneti-le in alta parte sau dati-le altor copii. Atunci cand copilul doreste sa adauge o jucarie la cele pe care le are, va trebui mai intai sa renunte la una din celelalte.

Stabiliti reguli ferme inainte de ivirea unei probleme si respectati-le. Nu le modificati in functie de starea de spirit pe care o aveti intr-o zi sau alta. Fiti consecvent. Nu strigati la copil, nu il umiliti, nu ii oferiti bani in schimbul unei bune purtari. Atunci cand copiii cunosc dinainte consecintele nerespectarii unei reguli, puteti sa le spuneti, cu o voce calma si ferma: "Tu ai ales sa... (descrieti actiunea copilului), iar aceasta inseamna ca tu alegi sa... (numiti consecinta respectiva)." In acest punct, puneti capat conversatiei, apoi respectati-va angajamentul legat de consecintele nerespectarii regulilor.

Daca ati strigat la copil, l-ati jignit sau l-ati umilit, cereti-va scuze si asigurati-va ca v-a iertat. Departe de a va submina autoritatea si de a fi un act de slabiciune din partea dumneavoastra, acest comportament ii va oferi copilului - la un nivel care ii este accesibil - o lectie practica de viata despre umilinta, regret, cainta si marturisire a raului comis. Nu inseamna ca ati cedat in vreun fel, pentru ca regulile si consecintele nerespectarii lor raman valabile, ci inseamna ca ii va fi mai usor copilului sa spuna "Scuza-ma, imi pare rau", atunci cand va gresi. Este o metoda mult mai eficienta decat aceea de a-i obliga pe copii isi ceara scuze atunci cand nu sunt capabili sa o faca, fie pentru ca sunt furiosi, fie pentru ca sunt violenti si au lovit pe cineva, fie ca pur si simplu au o atitudine negativa. Daca ii veti constrange sa isi ceara scuze in astfel de momente, o vor face, dar nu vor fi sinceri deloc, pentru ca atunci cand trec prin stari negative nu le pare rau de nimic." (Elizabeth White, in cartea "Taramul minunilor")

Ce parere ai? Tu cum ai obtinut cooperarea copilului tau? Cum sa il facem pe copil sa ne asculte?

Bibliografie: Elizabeth White, Taramul minunilor, Bucuresti, Editura Sophia, 2007.