De ce îmi învăț copiii să renunțe

Dar, privind în urmă, este clar că m-am agățat de lucruri (prietenii, slujbe) mult mai mult decât ar fi trebuit - totul ca să nu zică lumea că sunt slabă fiindcă renunț prea repede - și nu a fost deloc sănătos. Așadar, îmi învăț copiii că, în unele cazuri, cea mai bună opțiune este să renunți la ceea ce faci și să mergi mai departe. Renunță! Flutură steagul alb! Renunță pur și simplu! Contrar credinței populare, uneori renunțarea este pentru învingători.

Uneori este bine să renunți! Și vreau ca ai mei copii să știe asta!

Suntem învățați de mici că a renunța este un lucru rău și rușinos. Credința larg acceptată este că succesul este probabil și posibil doar pentru cei care nu renunță niciodată, indiferent de situație. Fie că este vorba de sport, de vise sau chiar de relații, suntem învățați că renunțarea este sinonimă cu eșecul și slăbiciunea.

Și da, atunci când le spunem copiilor noștri că este în regulă să renunțe, este foarte probabil ca ei să fie apoi mai înclinați să renunțe! Vreau să-mi învăț copiii să renunțe la primul semn de frustrare? Categoric nu, și vreau să fiu foarte clară în legătură cu această distincție. Cu siguranță nu vreau să cresc copii care să se predea imediat atunci când lucrurile devin dificile sau când întâmpină o mică piedică pe drum. Nu este bine nici să luăm o decizie impulsivă de a renunța atunci când lucrurile devin dificile, nu merg așa cum am sperat sau pur și simplu devin plictisitoare sau neinteresante.

În schimb, vreau ca ei să privească renunțarea ca pe o artă; una care necesită un proces conștient de luare a deciziilor și o reflecție îndelungată asupra progreselor anterioare, precum și asupra impactului (atât pozitiv, cât și negativ) al renunțării sau al continuării.

Să știi când să pleci sau să rămâi este un echilibru delicat și, în timp, cu experiența de viață, înveți nuanțele acestei enigme: Renunți la ceva prea devreme și riști să ratezi complet magia tuturor lucrurilor bune care ar putea veni ulterior? Șmecheria, am învățat eu, este să știi când să sapi mai adânc sau când să renunți de tot la săpat. Am descoperit că intuiția - acel impuls inițial condus de instinct - este de obicei cea mai bună busolă a mea.

Fiul meu a început să facă taekwondo și a învățat foarte bine tehnicile. Este și foarte disciplinat. Dar când a venit momentul să treacă la sparring (o altă metodă de antrenament), totul s-a schimbat. Mi-a mărturisit că sparringul i se părea prea violent pentru el și îi provoca o mare anxietate. Nu am fost foarte fericită să aud asta, vă imaginați, deoarece nu numai că voiam ca el să învețe să tolereze și să treacă peste disconfort, dar tocmai cumpărasem un echipament în valoare de 300 de dolari. Dar, după o reflecție atentă și o conversație detaliată cu el cu privire la motivele sale, am decis să îi permitem să renunțe. Forțarea copilului meu extrem de sensibil să continue îi provoca suferință emoțională. Am făcut oare alegerea „corectă”? Presupun că acest lucru poate fi dezbătut, dar cu siguranță a părut „corectă” în acest caz particular.

Nu mă înțelegeți greșit - cred că munca grea combinată cu curaj, tenacitate și perseverență, este esențială pentru atingerea multor obiective valoroase. Provocările și obstacolele sunt inevitabile. Tentația de a renunța în timpul unei perioade dificile este o parte firească a suportării unui lucru dificil, așa că este important să ne amintim că, de multe ori, avem de câștigat dacă rezistăm.

Dar „a rezista” în anumite situații doar de dragul de a fi dur, pare contraproductiv și chiar dăunător în unele cazuri. Este nevoie de un munte de curaj și de cunoaștere de sine pentru a renunța la ceva. A fi curajos și hotărât nu înseamnă întotdeauna să te agăți până la capăt. Uneori, a fi curajos înseamnă a rezista, iar alteori se pare că înseamnă să fii sincer cu tine însuți în legătură cu ceva care nu funcționează și să te retragi.

Mulți ani mi-am dorit să fiu cântăreață. Din păcate, nu am aptitudini muzicale (și nici o voce deosebit de bună, de altfel). Îmi dau seama acum că mă luptam cu morile de vânt și că nu avea să funcționeze niciodată. Abia când am renunțat în cele din urmă și am trecut mai departe, mi-am dat seama că sunt mai pricepută la altceva.

Am învățat că perseverența și renunțarea nu se exclud reciproc, pentru că pentru fiecare „nu”, există un „da” la altceva. Atunci când te îndepărtezi de ceea ce nu funcționează, înveți din greșelile din trecut și îți eliberezi energie și timp pentru a profita de noi oportunități. În loc să văd renunțarea ca pe un eșec suprem, încerc să o privesc ca pe o oportunitate de a crește și de a direcționa eforturile către următoarea aventură.

Uneori, renunțarea poate fi un catalizator pentru a face loc schimbărilor pozitive!

De atunci, fiul meu a trecut la un alt sport care îi place foarte mult și care îl face să se simtă bine, iar eu am renunțat la visul meu de a cânta pentru a descoperi o nouă carieră, una pentru care sunt mai potrivită.

Viața este un mare joc de noroc, ceea ce implică faptul că, alături de victorii, vor exista și eșecuri. Este în regulă să accepți că ceva nu a funcționat, să mergi mai departe și să nu te simți vinovat pentru asta. Da, este greu să recunoști că ceva nu a mers conform planului, dar ceea ce este mai rău este să te agăți de ceva care nu mai este productiv în viața ta. Iar lucrurile se schimbă; chiar dacă ceva a fost potrivit la un moment dat, asta nu garantează că va fi întotdeauna. Nu este nicio rușine să te retragi atunci când ai dat tot ce ai avut mai bun și este evident că nu se va termina în mod favorabil.

Să înveți să recunoști când ceva nu îți servește și să mergi mai departe sunt abilități fundamentale în viață. Sper sincer că le-am insuflat copiilor mei câteva atribute cheie - pe care le consider indispensabile - ingeniozitate, sârguință și cunoașterea faptului că, uneori, cea mai bună cale de a merge mai departe este pur și simplu să nu o faci.