Părinții mei m-au educat prin bătaie. Eu aleg întotdeauna dialogul cu copilul meu

Mama a doi copii și-a dat seama, în urma experiențelor dure pe care le trăise în copilărie din cauza bătăilor primite de la părinți, că este neapărat necesar să adopte o abordare total diferită în educația propriilor ei copii. În cadrul confesiunii sale, a explicat în detaliu cum alege să-i educe zi de zi, astfel încât să-i țină departe de o copilărie traumatizantă. Chiar dacă nu îi este mereu la îndemână să facă față emoțiilor, trăirilor cu care se confruntă, face tot posibilul să nu repete greșelile părinților ei:

„Să îmi disciplinez copiii este unul dintre cele mai dificile demersuri. Încerc să îmi păstrez calmul când mă simt copleșită și stresată. Abia am început să învăț cum să-mi identific și să-mi gestionez emoțiile ca adult; este incredibil de greu să învăț un copil să facă asta, din moment ce eu încă învăț cum să procedez. Nu intenționez să fiu mama perfectă, dar unul dintre lucrurile pe care încerc să le realizez este să nu repet greșelile părinților mei.”

„În copilărie am luat bătaie

Unul dintre modurile în care părinții alegeau să ne disciplineze era să ne pălmuiască sau să ne bată folosind un papuc. Nu îmi amintesc de câte ori am luat bătaie întrucât acest demers a încetat înainte să încep grădinița. Dar frații mei mai mari pot confirma de ce părinții noștri au recurs la violența fizică. 

Într-o zi, mama o lua pe sora mea de la școala și stătea de vorbă cu o prietenă. Și aceasta își pedepsea copiii lovindu-i, precum mama. 

Cu o seară înainte, copiii ei au plâns atât de tare încât vecinii au chemat poliția. Polițiștii au venit și i-au pus numeroase întrebări. S-a speriat foarte tare la gândul că serviciile sociale i-ar fi putut lua copiii.

Din acea zi, părinții mei au început să-și analizeze comportamentul față de noi

Începând cu acea zi, violența fizică de acasă a încetat. Loviturile au încetat, dar au fost înlocuite cu alte forme de „disciplinare”, precum țipetele, jignirile, umirile, învinuirile, tăcerea...niciuna dintre acestea nu erau sănătoase.

Părinții mei au ales să ne bată întrucât așa fuseseră ei educați în copilărie. Dar acest fapt nu era ceva care să fie acceptabil. Numeroase studii au arătat că acest tip de pedeapsă este dăunător stării de bine mentale și emoționale a unui copil.

Așa că, odată ce am devenit părinte, am jurat să mă rup total de obiceiurile moștenite din generație în generație. Încet-încet, am început să mă vindec de vechile traume și o parte a acestei „călătorii” presupune să găsesc  alternative prin care îmi pot educa proprii copii, astfel încât să promovez încrederea, compasiunea și respectul. Am un copil la școală și unul mai mic; iată cum încerc să îi educ pe fiecare. 

Este greu să educi un copil mic

Se întâmplă așa întrucât copiii mici se lasă copleșiți de emoții extreme. Spre exemplu, când fiul meu este furios, face tot ce poate pentru a arăta că este așa. Va țipa, va plânge, va arunca, va lovi, va împinge, va da din picioare, toate acestea fiind modalitatea în care încearcă să facă față unor emoții intense.

Așa că primul lucru pe care îl fac în momentul în care fiul meu are un tantrum este să încerc să rămân calmă. La această vârstă, se supără adesea întrucât momentan nu știe cum să-și exprime nevoile. Respir adânc și mă calmez repetându-mi că are doar 2 ani. Am lenjerie mai veche de doi ani. Încep să vorbesc cu el folosind enunțuri scurte, adoptând un ton neutru, încercând să îi spun ce are și ce nu are voie să facă. 

Încerc să găsesc cauza ce stă la baza tantrum-ului. De cele mai multe ori, acesta se declanșează întrucât îi este foame, somn, are nevoie de atenție sau pur și simplu vrea să se descarce. Îi voi oferi alternative pentru a vedea ce nevoi încearcă să-și exprime. 

Spre exemplu, îi ofer o banană sau stafide. Sau îi pun la dispoziție două jucării pe care să le aleagă în cazul în care dorește ceva cu care nu se poate juca. Sau încerc să-i distrag atenția, spunându-i că vom merge în parc și că trebuie să-și pună șosetele. 

Nici să educi un copil aflat la școală nu este lucru ușor

În ceea ce o privește pe fiica mea, metodele de educare diferă. Ea este la vârsta la care poate să se exprime și îmi poate spune ce o deranjează. Învață despre autocontrol și despre limite. Nu mai pot să o distrag pur și simplu cu o jucărie strălucitoare. De aceea, apelez la dialog.

Încerc să rămân cât mai calmă în timp ce interacționăm. Îi explic de ce a greșit, asigurându-mă că înțelege logica, raționamentul a ceea ce îi spun. După aceea îi dau posibilitatea de a-mi explica și ea de ce a făcut un anumit demers.

Încă mai am de exersat din acest punct de vedere, dat fiind faptul că adesea am momente în care nu îmi doresc decât să ridic tonul și să o ameninț, astfel încât să nu mai repete aceleași greșeli. Îmi amintesc însă cum au încercat să mă educe părinții mei și mă străduiesc să evit o conversație bazată pe teamă, pe utilizarea în mod repetat a unor cuvinte precum „și”, „dar”, „dacă”.

Să înțeleg punctul de vedere al fiicei mele mă ajută să fiu mai empatică față de ea 

„Mi s-a întâmplat să nu înțeleg bine ce încerca ea să facă. De pildă, într-o noapte s-a încuiat în baie. Am bătut în ușă, am țipat să o deschidă. Am înhățat cheile, am deschis ușa și i-am explicat că era periculos să procedeze așa. După aceea am respirat adânc, am numărat până la 5 și am lăsat-o și pe ea să vorbească.

Mi-a spus că încerca să se dea cu cremă pe mâini întrucât avea pielea uscată, dar nu voia ca eu să știu ca să nu mă supăr pe ea. 

Putea să facă acest demers, chiar dacă nu i-am spus niciodată explicit că avea voie. M-am simțit groaznic știind că ea a crezut că era nevoie să se ascundă de mine. I-am explicat apoi că era suficient de mare pentru a folosi crema de câte ori dorea, atâta vreme cât nu o risipea, cât nu o folosea pentru a se juca.

Privind în urmă, la copilăria mea, sunt numeroase lucruri pe care mi le amintesc

Nu am fost înțeleasă, s-a țipat la mine, am fost lovită, fără să mi se dea posibilitatea să vin cu explicații. Am fost prea copleșită pentru a putea rosti chiar și un singur cuvânt, am fost supusă unui abuz de putere, am fost redusă la tăcere de o figură autoritară.

Mă gândesc la toate acestea când îmi fac timp pentru a o asculta pe fiica mea, pentru a fi prezentă acolo, când mă străduiesc să-mi suprim nevoia de a nu-i îngădui să vorbească și am încredere că mi-am creat propriul drum în încercarea de a le dărui copiilor mei o copilărie mai bună.” 

Articolul reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul cafemom.com

Sursă: cafemom.com

Sursă poză principală: istockphoto.com