Dat fiind faptul că unii copii par să fie înzestrați în permanență cu dopuri de urechi psihice, așezate în mod intenționat și strategic exact când ai ceva important de comunicat, nu ar trebui să fie de mirare faptul că ajungi efectiv să țipi. Desigur, pentru a te face auzit. Spui un lucru o dată, de două ori, de zece ori. Și aude, evident, abia a unsprezecea oară. Când ai țipat.
Aceasta este o variantă. Mai există și varianta în care te trezești țipând, pentru publicul asistent ca o mamă psihopată, fără motiv, pentru tine cu un motiv extrem de bine întemeiat. Cum ar fi, de exemplu, când mergi la cumpărături. Și copilul, deja mare (să ne înțelegem, pentru cei mici manifești un soi de indulgență, pe principiul lasă-l că e mic și nu știe), se găsește să îți cerșească, pe un ton insistent, să îi cumperi ceva exagerat de scump. Deși știe prea bine că nu ai bani la tine și că nu ai absolut niciun chef să îi cumperi acel lucru.
Fac un exercițiu de imaginație și mai găsesc încă o situație ipotetică în care mă trezesc țipând la copilul personal. Cum ar fi cea în care insistă cu îndărătnicie să execute o acțiune care știe că mă scoate din minți. Copiii știu întotdeauna, mult prea bine, ce butoane să apese ca să aducă părintele la un grad ridicat de exasperare. Cum ar fi atunci când continuă să se joace pe calculator deși a fost avertizat de nenumărate ori că trebuie să înceteze, să murdărească o haină abia spălată încă dinainte de a ieși din casă de parcă o face dinadins (tot de copii de vârstă mare vorbesc) sau să îți repete cu obstinație o melodie extrem de enervantă.
De ce nu mă consider o mamă rea pentru că țip la copilul meu? Deoarece sunt 100% sigură că nu fac nimic greșit. Când repeți de două milioane de ori un lucru, iar copilul pare să facă tot cum îl taie capul pentru a-ți demonstra că vorbești degeaba, nu doar elimin din furia și nervii acumulați că nu cooperează, ci și îmi fac înțeles punctul de vedere. Este adevărat, nu cred că reprezintă chiar cea mai bună metodă, dar în lipsa unui megafon trebuie să mă mulțumesc cu propria-mi voce. Efectiv de multe ori răgușită și epuizată.
Nu sunt singura mamă care țipă la copilul ei.
Nu zilnic, nu cu cuvinte urâte, dar din când în când, când te calcă îngrozitor de tare pe bătătură, ajungi să recurgi la acest ultim remediu. Am văzut și am auzit mame care țipă la copiii lor pentru a-i umili, care le adresează invective care ar trebui să le facă pe ele să le fie rușine. Nu este cazul meu. Însă, dacă ridici tonul pentru a te face auzit, nu cred că te transformi în criminal în serie. Știu însă și mai multe mame care țipă, la fel ca mine, în situații în care se impune pur și simplu, să facă acest lucru. Mame bune, care își iubesc copiii, care au grijă de ei, dar care pur și simplu se găsesc în fața unor situații în care rămân fără soluții. Dacă de la un copil mic nu poți avea pretenții că înțelege întotdeauna ce dorești de la el (deși și aici este o discuție interminabilă), la copilul mare știi clar că nu există dubii cu privire la capacitatea sa de înțelegere. Și ceea ce face face ori intenționat, ori din lipsă de interes sau pentru a-și demonstra independența, autoritatea și multe alte abilități pe care abia le miroase în prag de adolescență.
Nu cred că se poate nimeni prosterna într-un exemplu de calm și răbdare atunci când este părinte. Cred că toate familiile au, mai mult sau mai puțin, câte ceva sub preș. În văzul lumii par familia perfectă, dar în intimitate lucrurile stau complet diferit de cum îți imaginezi. Dacă țipatul la copil este singurul lucru care a fost dosit, cu siguranță nu este vreun păcat mare. Cred că oricine preferă de o sută de ori o mamă care țipă din când în când, când o lasă nervii și răbdarea, prin comparație cu una care își maltratează sau își abuzează copilul.
Ca să fii o mamă rea îți pasă de binele tău mai mult decât de cel al copilului. Sau de multe ori deloc de al copilului. Ca să fii o mamă rea trebuie să calci în picioare emoțiile și gândurile copilului doar pentru că poți. Ca să fii o mamă rea trebuie să nu te intereseze de răul pe care i-l faci sau pe care i l-ai putea face copilului tău. De reținut, totuși, că niciodată acest țipat nu trebuie să devină o rutină și nici să presupună umilirea sau jignirea copilului. Aici intrăm deja în altă mâncare de pește, pe care nu o consider nici normală și nici utilă în vreun fel. Ba mai mult, este cu siguranță cauzatoare de multe traume pe termen lung.
Nu îmi închipui nici că sunt întruchiparea perfecțiunii, că modul în care mă comport ca om sau ca părinte reprezintă sau ar trebui să reprezinte vreun etalon pentru cineva. Nu îmi doresc acest lucru și nu sunt deloc în măsură să ofer sfaturi nimănui, acest articol fiind pur și simplu o reflecție și o opinie personală. Fiecare părinte este singurul și cel mai în măsură să decidă pentru propriul copil ce este indicat și mai bine. Singura persoană față de care urmăresc mereu să îmi îmbunătățesc reacțiile, să îmi țin sub control ieșirile mai puțin...pozitive, să mă cenzurez când este nevoie sunt eu însămi.
Îmi doresc ca fiul meu, când va crește să își amintească de mine cu un sentiment plăcut, cald și blând, nu să mă vadă ca pe-o fiară descătușată care urlă din toți rărunchii. De aceea, încerc să reduc la minim momentele în care ridic vocea și încerc să respir adânc de fiecare dată când simt că urmează să explodez. Atitudinea lui nu mă ajută deloc în 99% din cazuri, dar tocmai aici este secretul, perioada preadolescentă și adolescentă este una încărcată cu atât de multe emoții și trăiri încât nu cred că a găsit nimeni rețeta pentru a le depăși cu brio. Multă răbdare și cumpătare zic eu că sunt ingredientele cheie. Țipat din când în când, când nu mai poți cu frumosul și binișorul. Sau când nu te aude. Sau când se face că nu te aude.
Citește și: Uneori, a-ți ignora copilul este cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el