Povestea mea incepe in 2010 cand am aflat ca sunt insarcinata, si am stiut ca viata mea se va schimba total si iremediabil, pentru ca voi deveni mama. A urmat apoi primul set de analize, cand am descoperit ca sunt purtatoarea unui virus care nu imi va permite sa nasc natural, fiind sanse destul de mari sa transmit acest virus si copilului meu. Am acceptat cu usurinta vestea, pentru ca nu ma incanta oricum prea tare perspectiva unei nasteri naturale, mai ales in urma povestilor pe care le citisem si la auzisem in jurul meu.
Nasterea a decurs fara complicatii, si am adus pe lume partea aceea din sufletul meu care lipsea, fetita mea. La 1 an dupa nasterea ei am inceput un tratament dificil pentru eliminarea virusului, care mi-a dat sistemul reproducator peste cap. A fost nevoie sa asteptam inca doi ani pentru a ne gandi la conceptia celui de-al doilea copil, pentru a lasa urmele tratamentului sa treaca.
Dupa 1 an de zile de incercari, cu dezamagiri in fiecare luna, am ramas insarcinata. Bucuria pe care am avut-o cand am privit la cele doua liniute de pe testul de sarcina este, si in acest moment, de nedescris. Cel de-al doilea copilas al nostru era acolo, protejat in uterul meu si crestea spre a deveni parte din familia noastra. Am inceput sa simt ca este ceva in neregula cand am avut prima sangerare. Am grabit vizita la medic si a doua zi am pasit cu emotii in cabinetul ginecologic. Nu stiu sa citesc ecografii, dar privind imaginea uterului meu, am stiut imediat ca nu este deloc bine, pentru ca nu imi aminteam de la sarcina cu Anya sa arate asa. Nu vedeam punctuletul acela de celule care urma sa devine bebelusul meu drag. Si vestea a venit cu o forta incredibil de distructiva: "Sarcina este plasata mult prea jos, este posibil sa fie sarcina extrauterina, prin urmare va recomand sa va duceti la un medic ecografist care sa confirme locatia ei. Pentru ca eu nu pot sa imi dau seama exact."
Nu am plans, nu m-am panicat. Raspunsul primit, ziceam eu, dovedeste doar ca medicul habar nu are ce face, nu stia sigur nimic. Bebe inca era la mine in burtica si era al meu. Am iesit din cabinet, mi-am sunat medicul care mi-a supravegheat prima sarcina si in aceeasi zi am primit vestea finala: Sarcina ectopica localizata la nivelul cicatricii de cezariana."Sunteti unica. Astfel de cazuri sunt foarte rare. Eu am vazut asa ceva numai la seminarii in strainatate, ca obiect de studiu. Sarcina trebuie intrerupta, pentru ca va pune viata in pericol. Trebuie sa va internati."
Nici in acel moment nu am acceptat asta. Nu aveam cum, era copilul pe care il asteptam si il doream cu ardoare. Nu ma ajuta cu nimic unicitatea mea, a conditiei mele. Imi doream doar ca al meu copil sa se nasca si sa il iubim infinit. Il iubeam deja infinit. Am ajuns acasa si am inceput documentarea. Poate aveam si alte optiuni. Poate cicatricea aceea nenaturala din uterul meu nu era capatul de drum pentru bebe.
Am aflat ca sarcina intracicatriceala post operatie cezariana este considerata a fi cea mai rara dintre toate localizarile sarcinii ectopice si este, de asemenea, o conditie amenintatoare de viata. Intre 1978 si 2001 au fost raportate numai 18 cazuri in Romania, la care s-au mai adaugat inca aproximativ 66 pana in prezent. Aceasta conditie are un risc crescut de ruptura uterina alaturi de toate celelalte complicatiii materne implicite. Nu aveam de ales, din punct de vedere medical: daca m-as fi incapatanat sa duc sarcina la capat, oricand imi puteam pierde uterul sau, in cel mai rau caz, viata. Daca, printr-o minune, sarcina ar fi ajuns la capat, mi-as fi pierdut uterul oricum, si nici nu aveam certitudinea ca al meu copil ar fi fost sanatos. Fiecare secunda care trecea complica situatia.
Am petrecut doua saptamani in spital, pe de o parte pentru ca trebuia sa fiu sub continua supraveghere dar si pentru ca medicul meu a incercat abordarea cea mai putin intruziva, ca sa imi salveze uterul, si sa nu recurga la chiuretaj decat daca nu exista alta solutie. Asa ca mi-a administrat o doza uriasa dintr-un medicament antitumoral, care inhiba cresterea celulara, medicament care trebuia sa opreasca sarcina in evolutie.
In momentul injectarii acelei substante, ceva s-a rupt in mine, ceva ce nu va fi reparat niciodata: am ales sa imi ucid propriul copil. As vrea sa am cuvinte sa pot descrie durerea care mi-a strans pieptul, si as vrea sa reusesc sa descriu asta fara sa fiu patetica si demna de mila. Nu am ... nici cuvinte, nici forta sa imi reamintesc durerea intepatoare - nu a acului de seringa - ci a deciziei mele infioratoare. Si nu s-a terminat aici. O saptamana dupa, in fiecare dimineata, ma duceam la ecografie, sa mi se spuna: "Inca mai traieste. Inca ii mai bate inima". Bebelusul meu nu voia sa moara, bebelusul meu era menit sa traiasca. Bebelusul meu nu trebuia sa intalneasca in calea lui spre viata acea cicatrice blestemata. Pe bebelusul meu il cheama Alexandru, si ar fi fost blond cu ochi albastri, si l-as fi iubit, ca si in acest moment, cu toata forta si intensitatea mea de mama.
Am ajuns pana la urma la chiuretaj, o interventie dificila, sensibila, ingrijoratoare pentru toata echipa de medici ginecologi de la spitalul Cantacuzino. Am trecut ca prin urechile acului de histerectomie, am stat cuminte in spital sa ma recuperez, sa existe siguranta ca uterul meu ramane intreg. Am plans in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare noapte. Am plans pana mi-au secat lacrimile. Am plans pentru sufletul copilasului meu. Nu am reusit si nu reusesc nici acum sa percep pericolul care m-a amenintat, inca mai sunt amortita, inca imi mai simt sufletul dureros si greu. Mi-as fi riscat viata fara sa stau pe ganduri ca sa aduc pe lume bebelusul meu. Dar sotul meu, familia, prietenii mi-au deschis ochii si m-au ajutat sa inteleg ca fiica mea are nevoie de o mama, si ca vom avea si a doua sansa. Puterea pe care o mai am, o am datorita lor, datorita fetitei mele dragi, datorita sotului meu, care a reusit, cu umerii impovarati si de durerea mea, sa ma sustraga din nefericirea mea.
Constientizez ca decizia de a naste prin operatie de cezariana nu a fost a mea, dar o regret teribil acum. Regret ca nu m-am documentat mai intens, ca poate ar fi fost sansa cumva sa nasc natural. Poate, acum, eram insarcinata in 3 luni, cu un bebe sanatos si puternic, asa cum a si fost, de fapt. Dragi mamici, daca va doriti sau nu si al doilea copil, daca sunteti insarcinate acum, alegeti calea naturala de a-l aduce pe lume. Orice este nenatural in corpul nostru poate sa aiba un efect iremediabil si necrutator in propriul nostru destin. Si, desi nu le cunosc, as da oricand durerea resimtita de fiecare data cand imi simt pantecul lipsit de inimioara batanda a unui bebelus care nu se facea cu nimic vinovat de cicatricea mea, cu durerile unei nasteri naturale. Nasteti natural, dragi mamici, asa trebuie sa fie! Asa este dat de natura!
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
