Mămici de carieră: interviu cu Marina Dumitraș, medic chirurg

1. Sunteți o femeie de carieră, vă iubiți meseria de medic chirurg. Cum se împacă acest rol cu cel de mamă? 

Nu știu dacă sunt o femeie de cariera însă o chirurgiță adevarată sunt. E foarte greu să fiu mama și chirurgiță, asta pentru că această meserie înseamnă in primul rând disponibilitate. Îmi iubesc foarte mult copilul dar și jobul așa că încerc să profit de fiecare minut petrecut cu băiatul meu. El înțelege deși are doar 10 ani că mama lui iubește această meserie.

2. Cum reușiți ca mamă să faceți față provocărilor zilnice? Cine vă ajută?

Nu mă gândesc deloc când plec la job la ce provocare mă așteaptă azi. Încerc să le iau pe toate așa cum vin și să mă organizez în fiecare zi. Mă ajută soțul care, deși este medic psihiatru, are un program mai lejer, ambele bunici și After-school-ul la care este Mario unde există o doamnă extraordinară, învățătoarea Maria, care este ca o a doua mamă pentru Mario.

3. În ce mod credeți că vă ajută cunoștințele acumulate în activitatea profesională în viața de mamă? Dar cele de mamă în activitatea profesională?

Cunoștințele mele medicale în rolul de mamă m-au ajutat să nu mă panichez în situații dificile gen: febră mare când găseam soluție: dă-i antitermice, fă-i împachetări, dă-i Diazepam supozitor să nu facă convulsii, însă este o panica relativ controlată.
Concluzia este că: cu cât știi și ai mai multe cunoștințe medicale, cu atât îți faci mai multe griji și te gândești la complicațiile posibile. Rolul de mamă m-a ajutat mult în activitatea profesională: așa am învățat să fiu mai calda, mai grijulie, mai empatică cu pacienții mei.

4. Cum s-a schimbat viața dumneavoastră de când sunteți mamă?

Viața mea s-a schimbat radical de când am copilul. Băiatul meu Mario reprezintă motivația suprema să merg mai departe, să fiu sănătoasă și puternică. De când l-am născut am știut că el este prelungirea mea- așa îmi place să îi spun.

5. Ce activități realizați împreună cu Mario? Ce activități vă place să faceți cel mai mult? 

Activitățile noastre preferate împreuna sunt legate de gătit, dans, muzică. Eu l-am învățat primii pași de dans, eu i-am insuflat dorința de a asculta muzică și de a cânta. Când vrem să ne distrăm facem karaoke, dansăm Menaito, Lambada, dansul pinguinului, muzică macedonească și grecească. Gătim împreuna de obicei sâmbăta în care sunt liberă, deși asta înseamnă un dezastru în toată bucătăria, însă tot noi facem împreună curățenie. De puțin timp avem și o cățelușa pe nume Ruby (Mario i-a ales numele) așa că am inclus-o și pe ea în activitățile zilnice pentru că o iubim foarte mult.

6. Cum decurge o zi din viața voastră împreună? Ce interval alocați timpului cu fiul dumnavoastră?

O zi din viața noastră mie mi se pare extrem de banală. De obicei eu mă trezesc prima, iar Mario mă strigă să ne giugiulim în pat. El spune: mami, ce bine că nu ești azi de garda și că nu trebuie să pleci la spital! Eu îmi beau cafeaua, el ceaiul, mâncăm micul dejun preparat împreună, mergem cu Ruby la plimbare dimineața măcar 10 minute, apoi încercăm să stabilim ce facem în acea zi. Mergem în parc o oră sau la cumpărături. Luăm masa de prânz împreună, apoi dacă el are teme sau are de citit își face temele sau citește, iar eu am tot o preocupare intelectuală: scriu un articol, îmi pregătesc o operație complexă de săptămâna viitoare citind anatomia regiunii etc. Pe după-amiaza ori mergem la un film dacă tatăl lui este de gardă, ori ieșim din nou în parc cu trotineta, rolele sau doar cu cățelușa la plimbare.  De cele mai multe ori ajungem în vizită la prieteni (asta pentru că nu reușim să ne vedem în timpul săptămânii). Seara ajungem acasă, Mario își face ghiozdanul, facem duș pe rând, ne spălam pe dinți, mergem împreună la culcare și adormim îmbrățișați (și cu Ruby lângă noi).  Ne așteaptă o noua zi.

7. Descrieți-l pe Mario. Care sunt calitățile sale? Dar defectele?  

Mario este după parerea mea un băiețel perfect normal. Cea mai mare calitate a lui este curiozitatea excesivă (am observat-o din perioada de bebeluș). A descoperit lumea de multe ori singur, asta pentru că noi de cele mai multe ori nu am fost lângă el. Cel mai mare defect al lui este impulsivitatea.

8. Care sunt materiile sale preferate la școală? Ce activități opționale realizează? 

Nu cred că are materii preferate Mario. Îi plac toate, dar cu anumite limite. Nu este genul de copil care să lucreze suplimentar din proprie inițiativă, învață la toate materiile doar pentru că trebuie, nu pentru că i-ar plăcea vreuna într-un mod particular. Cred ca este prea devreme pentru a face alegeri în cazul lui (varianta real/uman). Face înot de la o vârstă fragedă, adică 2 ani și jumătate, a câștigat foarte multe concursuri și are foarte multe medalii pe care și le etalează atunci când ne vin prieteni în vizită.

9. Cum v-ați hotărât asupra numelui său?

Pe băiețelul meu îl cheamă Mario, dar și Sebastian. Numele Mario l-a ales tatăl lui, iar Sebastian eu. Mi-am dorit și un nume de sfânt, dar ceva mai deosebit. Sunt convinsă că mai târziu va alege să fie strigat Sebastian. Toată lumea credea că eu am ales numele Mario ca să ne serbăm împreună. Este fals pentru că de sfânta Maria eu nu mă serbez, ci doar el. Prietenii adevărați știu și lui îi spun la mulți ani de sfânta Maria, iar mie de sfânta Marina.

10. Ce meserie își dorește Mario să aibă? V-ar plăcea să vă calce pe urme? 

Mario și-a dorit să fie pe rând: pompier, șeful poliției, chirurg plastician. De la un an la altul își schimba opțiunea. Cu timpul cred că o sa se hotărască. Noi nu îl forțăm, ci îl sprijinim să facă ce își dorește. Singurul lucru pe care eu încerc să îl transmit este că trebuie să îi placă jobul lui pentru că o să-l aibă tot restul vieții.
M-a întrebat într-o zi: mami, ce te-ai face dacă ar trebui să îți alegi din nou meseria? Tot chirurgiță? Eu i-am răspuns: da, tot asta m-aș face. Mi-a răspuns că el știe că am făcut alegerea potrivită și ca e mândru de mine. Sunt convinsă că a înțeles ideea.
Nu știu dacă mi-ar plăcea să îmi calce pe urme. Știu ce înseamnă acest job, ce responsabilități ai și pentru el îmi doresc o viață mai liniștită.
Când este supărat pe mine că ajung târziu acasă îmi spune că el niciodată nu o să se facă chirurg ca să nu facă gărzi și să poată avea grijă de copiii lui.
Îl iau uneori cu mine la contravizită în weekend și este foarte încântat că vede pacienții și bineînțeles că se poate face util să îi ajute, dar primesc și un adevărat tir de întrebări despre diagnostice și evoluția lor ulterioară.

11. Care sunt cele mai dragi amintiri de când era doar un bebeluș? 

Sunt multe amintiri frumoase din perioada de bebeluș a lui Mario. Cea mai emoționantă este de când a început sa meargă. Tocmai ne întorsesem de la un drum lung, vreo 500 km, am ajuns în apartament cu bagajele și l-am pus jos. A început să meargă singur cu propriile piciorușe și striga continuu și foarte vesel: mama, mama și cu mânuțele întinse îmi arăta să îl însoțesc doar fiindcă el a descoperit lumea privită altfel - din picioare. Avea un an și trei luni doar.

12. S-a confruntat fiul dumneavoastră cu probleme de sănătate? Cum ați trecut peste ele? Ați apelat la cunoștințele medicale personale sau la un expert în pediatrie?

Baiatul meu deși a fost alăptat la sân un an și 7 luni a fost foarte bolnăvicios. L-am dat de la o vârstă fragedă la o grădiniță particulară și era trei săptămâni acasă și una la grădi. Cu toate acestea, grădinița l-a învățat să fie foarte independent. De fiecare dată când am simțit că mă depășește patologia pediatrică a copilului meu am cerut ajutorul unui specialist. Cel mai frecvent a făcut otite repetate la aceeași ureche, așa că a trebuit să îl operez la urechiușa stângă (să îi pună medicul ORL un tubuleț de ventilație pentru că avea o întârziere în dezvoltarea unui os de la urechiușă în asociere cu polipi giganți). A fost cel mai greu moment din viața mea de mamă: durata operației deși a fost doar de 40 minute mi s-a părut o veșnicie. Când l-am luat în brațe și am văzut că e teafăr, dar cu ochii închiși (sedat) și foarte agitat mi-am jurat că nu o să-l mai las niciodată singur într-o sală de operație.
M-a întrebat chiar o pacientă dacă aș avea curajul să îmi operez propriul copil și răspunsul a fost da pentru că știu sigur că aș avea controlul situației. Chiar dacă după operație nu aș mai fi în stare să stau în picioare.

13. Cât de importanți considerați că sunt primii 7 ani din viața unui copil?

Sunt foarte importanți primii ani din viața copilului. Am constat ca trebuie să fii foarte atent cum te comporți, ce emoții ai, chiar ce mănânci. Copilul meu studiază comportamentele noastre și le preia extrem de rapid. Aceasta este perioada în care realizăm baza lui, pe care ulterior așezăm cărămizi cu mare atenție sa nu o sa dezechilibrăm și apoi șlefuim exteriorul.

14. Care sunt principiile de viață pe care doriți să le transmiteți lui Mario? 

Nu am niște principii realmente: îmi doresc să fie un om bun la suflet, să empatizeze cu ceilalți, să ajute copii săraci, să iubească animăluțele, să nu fie superficial și să facă totul cu multă implicare, inclusiv jobul pe care l-ar alege, pentru ca seara atunci când pune capul pe pernă să adoarmă să nu aibă ce să-și reproșeze. Atât îmi doresc pentru el. 

15. Care vi se pare cel mai frumos detaliu în creșterea unui copil? Dar cel mai greu? 

Cel mai frumos detaliu este că îl ai, înțeleg lucrul acesta doar cei care au copii: copilul este prelungirea mea, o bucățică din niște gene amestecate aleator. Te uiți la el și dintr-odată descoperi comportamentele native ale unuia dintre părinți și atunci îți spui: ciudată combinație realizată. Copilul este bucățica din tine care te iubește necondiționat și care se gândește la tine atunci când tu te aștepți mai puțin, este o minune.
Cea mai grea mi s-a părut perioada de până la doi ani: perioada în care copilul meu avea colici abdominale, am încercat toate medicamentele și nimic nu a funcționat, în care îl alăptăm la cerere și nu dormea (am rămas în urmă cu somnul după această perioadă), în care nu mânca absolut nimic și aștepta să vin de la spital ca să îl alăptez (am început jobul când el avea șase luni).
Au fost doi ani în care am fost suprasolicitată la maxim însă mi-am jurat că o să am eu grijă de copilul meu și nu o să-l dau să îl crească bunicii.
Eu am fost crescută de bunici până la șase ani și îmi aduc aminte că îmi era tare dor de părinți. Mi-au lipsit tare mult.  

16. Ce fel de părinte considerați că sunteți? Genul prietenos sau genul autoritar?

Nu sunt cu un tipar standard de părinte. Alternez atitudinea prietenoasă cu cea autoritară și asta depinde de situație. 

Mario este un copil extrem de inteligent și nu trebuie să îl lași să te controleze. Este foarte atent la punctele tale slabe.
Când este nevoie sunt foarte prietenoasă, dovadă ca îmi spune toate secretele lui.
Când a făcut ceva greșit sunt foarte autoritară și bineînțeles își primește o pedeapsă; chiar dacă mi-e milă de el mă țin tare pe poziție pentru că dacă există antecedente se folosește de ele.
Este un copil foarte sensibil și prefer să îl pedepsesc decât să ridic tonul la el.

17. Unde vă place să călătoriți în familie? Ce locuri vă place să vizitați? 

În concedii ne place să mergem la mare: practică înotul de la o vârstă mică, ar sta toată ziua la piscina sau la mare să înoate; de vreo trei ani a început să schieze, așa că iarna mergem la munte (avem o casă la Sinaia) la schi. 

Nu a descoperit încă partea istorică a unui oraș, așa că lui Mario nu-i prea place să viziteze muzee, monumente reprezentative ale unui oraș. Dacă vrem să vizităm și să plecăm cu acest gând, el preferă să rămână acasă cu Ruby și bunicile.
Consider că suntem niște oameni modești, care apreciază fiecare moment de relaxare petrecut alături de cei dragi, fie el la mare sau la munte.

18. Cum vă descurcați ca mamă cu o viață profesională activă? Ce sfaturi aveți pentru mămicile care sunt în aceeași situație? 

Nu îmi este deloc ușor pentru că nu îi pot spune copilului meu niciodată la ce oră ajung acasă. Asta ar însemna să îl mint și el mă sancționează de fiecare dată. Prefer să îi spun că o sa încerc să ajung mai devreme și că mi-e tare dor de el, dar că și atunci când sunt la job, el este prezent în gândurile mele.
A fost o vreme când aveam mustrări de conștiință că petrec foarte puțin timp cu copilul, dar au trecut. Am observat că după ce plecam era foarte liniștit și își găsea foarte multe preocupări.
Mi-am dat seama că nu mă mulțumea doar rolul de mamă, de soție și că îmi doream să mă simt împlinită și în viața profesională, așa că din acel moment nu am mai avut remușcări.
Oricât de mult îți iubești copilul nu îl poți ține într-un glob de sticlă, nu îl poți hiperproteja, ci trebuie să îl lași să descopere el singur lumea, dar sa fii alături de el când face asta.
Nu pot să dau sfaturi. Rolurile de mamă și chirurgiță nu au un tipar standard. Trebuie sa facă ceea ce simt că e mai bine pentru ele și pentru prelungirea lor.

19. Ce sfaturi puteți oferi medicilor care își doresc să devină mame?

Viitoarelor mame care sunt și medici nu pot să le spun decât că merită să facă cel puțin un copil. Mie mi se pare că rolul de mamă m-a făcut să fiu un medic mult mai bun, mai empatic, mai organizat, cu o dorință mult mai puternică de a face o operație corectă pentru a nu complica totul. Datorită acestui copil am învățat să gândesc mai simplu, mai corect.
Trebuie să fie conștiente că timpul pentru relaxarea proprie nu va mai există, că le așteaptă o viață extrem de agitată atâta timp cât copilul este mic, pentru dezvoltarea profesională proprie: învățat pentru examene (de specialitate, doctorat, primariat) cu copilul bolnav în brațe sau atunci când doarme copilul.
Dar merită efortul măcar și pentru apelativul "mama" spus atât de frumos și din suflet darămite pentru fraza: "mama sunt mândru de tine; știam eu ca ești o chirurgiță adevarată"! după o operație pentru care am citit săptămâni întregi.