Așa că trece și partea de birou, la fel ca gândurile mele când spăl vasele la 6 dimineața: ca o smoală grea cu aromă de detergent cu lămâie și ylang-ylang. Apar muncitorii care ne construiesc terasa. Stai pe lângă ei, dă cu aspiratorul, pregătește cina. Cât bag cartofii la cuptor, pe la ora 8 reușesc să mă întind și eu în canapea. Soțul meu pleacă cu treabă prin vecini și rămân numai eu cu Anya.
Ora 8 a venit și mama a murit?
Între 7.30 și 8 seara se întâmplă ceva cu mine. Este momentul când organismul meu cedează și nu mai am nici cel mai mic strop de energie. Și am nevoie de 15 minute în care să închid ochii și să îmi dau un restart pentru a începe rutina de seara - cină, baie, spălat dinți, pijamale, adormit copilul, apoi duș eu, spălat vasele de la cină, strâns catrafuse de prin casă și, dacă ne mai țin bateriile, și ceva momente de cuplu (care uneori se rezumă la vizionarea a 15 minute dintr-un serial).
Și cum spuneam, am îmbrățișat canapeaua, am lăsat copilul pe Disney Junior, și în două secunde mi s-a tăiat filmul. Adică black-out total. Și în negura totală care mă înconjura în timp ce mi se încărca puțin bateria, procesorul meu a început să compileze ușor și aud, ca printr-o vâscă groasă, vocea fetiței mele, foarte aproape de mine, mai ascuțită decât de obicei:
- Nu cred că respiră. Nu s-a trezit când am strigat-o. Știu că trebuie să pun o oglindă la nasul ei să văd dacă respiră, dar nu găsesc niciuna.
- Ziceau la televizor că dacă ai Covid ești obosit și respiri greu. Mami are Covid?
- Nu. Nu mi-e frică.
- Știu să descui ușa. Îmi pun scaun. Mi-a arătat mami cum. Vă spun unde stau? Că trebuie să închid apoi, pentru că mami mi-a spus să il sun și pe tati când se întâmplă ceva, după ce sun la 112.
Vă imaginați teroarea mea când mi-am dat seama că nu visez și că al meu copil chiar crede că am murit și, ca atare, a sunat la 112 așa cum am învățat-o eu? M-am ridicat brusc în fund, ea a făcut ochii mari la mine, eu i-am luat telefonul și singurul lucru care îmi venea în minte era: Doamne, sper să nu îmi iau vreo amendă pentru că am somnul greu.
Am explicat operatorului de la 112 că trăiesc, sunt bine mersi, doar am adormit și că am învățat copilul ca atunci când persoana care stă cu ea (mami, tati, bunica, bunicul, mătușa) pățește ceva și leșină, să sune la ei. Nu mi-am imaginat niciodată că voi leșina de oboseală într-un somn atât de adânc încât să îmi sperii copilul. A înțeles, a râs și m-a felicitat că am un copil descurcăreț și că a știut ce are de făcut. Chiar a făcut o glumă că poate ar trebui să existe un 112 special pentru mame unde să se ofere serviciile bonelor. La naiba, cum de nu m-am gândit la asta?
Pregătește-ți copilul pentru orice
După ce am închis apelul, am luat-o pe Anya în brațe și am strâns-o tare, tare și am pupat-o de 100 de ori pe căpșorul ăla al ei descurcăreț. Am iubit-o în acel moment ca o gură de oxigen când te îneci în ocean, ca o gură de apă când rătăcești în desert, ca un curcubeu când ești vindecat de orbire. Am iubit-o așa cum orice mamă își iubește copilul în fiecare zi, dar am conștientizat această iubire în acel moment prin propriul meu egoism, pentru că m-a făcut să fiu atât de mândră că mă simțeam un sequoia care înghite cerul. Mândră de ea, mândră și de mine.
Pentru că iată, jocul nostru pe care l-am inventat amândouă - Ce ai face dacă ... - a dat roade.
Dragi părinți, vi-l recomand din suflet. Este un joculeț care pune copilul în situații dificile, și prin care noi îl învățăm cum să gestioneze concret astfel de situații. Am învățat-o pe Anya cu ajutorul acestui joc ce să facă:
- - dacă cineva cade inconștient și ea este acasă numai cu acea persoană
- - dacă se rătăcește de noi într-un magazin
- - dacă un străin începe să vorbească cu ea, să o invite undeva, să îi ofere ceva sau să pună mâna pe ea
- - dacă avem accident cu mașina și mami sau/și tati nu sunt conștienți
- - dacă este cutremur cu două variante - este acasă cu noi sau este la școală sau la grădiniță (jucăm jocul acesta de câțiva ani buni)
Scenarii pot fi multe, noi escaladăm jocul și către situații mai puțin încărcate, precum Ce ai face dacă:
- un copil te lovește
- ți se rup pantalonii și ești pe stradă
- ai vărsat pe tine toată supa fierbinte
- mama unui prieten de-al tău te ceartă, etc.
Prin astfel de jocuri învățăm copiii cum să gestioneze viața, de fapt, viața și neprevăzutul ei, și să nu fie luați prin surprindere. Poate că pare prea mult de dus pentru ei, dar dovada că nu este așa este chiar fiica mea, care, având de-a face cu o problemă a cărei rezolvare o știa, nu s-a panicat, nu i-a fost teamă și a știut exact ce are de făcut. Prefer să o încarc cu astfel de scenarii, și să sper că nu i se vor întâmpla niciodată, decât să i se întâmple, și să aibe parte de suferințe inzecit mai grele decât scenariile mele ipotetice.
Așa că, dragi părinți, pregătiți copiii pentru viață în toate direcțiile. Nu este de ajuns să știe să treacă strada, trebuie să știe ce să facă și când cel care nu a știu să treacă strada a fost lovit de o mașină. Nu este de ajuns să știe să încălzească mâncarea, trebuie să știe și cum să reacționeze când ceva ia foc. Copilul trebuie să știe că uneori s-ar putea să nu poată să strige Mami sau Tati și că trebuie să se descurce singur în situații de criză, dificile și neprevăzute.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Șef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
