Dar să încep cu povestea toată. A fost o dată, ca multe alte dăți, o mamă care încearcă pe cât posibil să fie și autoritară și cea mai bună prietenă a fiicei ei, care în două săptămâni face 9 ani. Așa că mama se luptă zi de zi cu Zmeul Tehnologie și cu ”pot să educ copilul și fără pedepse”. Anya este un copil bun, rațional, înțelegător, politicos ... până ia telefonul în mână. În acel moment se transformă în Anya Hackerul, care nu mai aude și nu mai vede nimic în jur decât lumea din telefon - adică ROBLOX, jocul care mie îmi mănâncă nervii și ei îi ”halește” orele din zi ca pe cartofii prăjiți.
Nu vă gândiți că face rele mari sau că o las să se îngroape cu telefonul la ea în cameră zile întregi. Însă, câteodată, ore întregi o mai las, mai ales de când cu vacanța. Pentru că este greu când lucrezi de acasă să convingi copilul să citească ore întregi, să lucreze la matematică sau să coloreze - mai ales la 9 ani, mai ales că a început vacanța. Iar ieșitul afară prin curte, cel puțin în ultimele zile a fost cam tabu, pentru că ploaia continuă a transformat totul într-o mocirlă din ținutul lui Sauron. Din păcate, cățelușa noastră a fost foarte bolnavă, și în fiecare dimineață trebuia să stau cu ea 2 ore la veterinar să îi facă perfuzie, așa că, nu am mai avut cum să acord timp copilului așa cum mi-aș fi dorit. Și așa s-a creat o bombă emoțională. Cum?
Ieri, în ziua fatidică, când ploaia din nou a dat cu torente în noi, iar eu am avut o zi plină la biroul meu din living, Anya a profitat din plin. După ce a avut două ore online de Cambridge, s-a trântit în patul ei și s-a pierdut în meandrele jocului de pe telefon. Am lăsat-o, pentru că am apreciat că s-a trezit la 8 să intre online fără să comenteze, și-a pus singură micul dejun. Au mai trecut câteva ore, și-a făcut ora de citit, și-a făcut o baie, apoi iară pe telefon. A venit o prietenă în vizită, iară pe telefon. Cu o seară înainte dormise verișoara ei la ea, și au stat și s-au hlizit până la 1 noaptea. Din nou, nu l-e am zi nimic, amintindu-mi cât de amuzant era când eram de vârsta lor să stau de vorbă cu verișoara mea noaptea vrute și nevrute. Este universul acela al copilăriei pe care nu îl uiți niciodată. Și copilăria cu momentele ei prețioase, este parte masivă din ceea ce am fost, suntem și vom fi.
Pe seară mă duc la ea în cameră să evaluez situația. O dezordine totală, haos peste tot, iar ea și prietena ei tolănite în patul răvășit cu telefoanele în mână. Am așteptat să plece musafirul și m-am dus să începem negocierea somnului. Dornică să îi fac patul mai repede, o rog să coboare din pat. IGNORE! O mai rog o dată. IGNORE! Ochii? În telefon. Urechile? Tot acolo. Și mi-am dat seama că fata mea este total dependentă de jocul ăla și că o pierd. Așa că am făcut ce orice mamă ar face - m-am enervat, i-am cerut telefonul și i l-am interzis până la noi ordine. Reacția ei? Isterică! De-a dreptul. Au început cele 3 etape ale negocierii:
- Isteria și țipetele
- Lacrimile și impresionarea
- Supărarea și renegarea mamei
S-a dus spășită în camera bunicii unde a încercat să impresioneze, pentru ca bunica să mă convingă pe mine să ridic pedeapsa. Pentru că știe că bunica este mai ușor de impresionat cu lacrimi, ochi mari și ”eu sunt nevinovată”. Am ascultat la ușă cum îi spunea bunicii că ea pleacă mâine de acasă și se duce în lume. Și m-a izbit o chestie: telefonul ăsta îmi transformă copilul în altceva decât este și parcă nu mai e copilul meu. Așa că am început procedurile de urgență și am forțat-o să doarmă cu mine, ca să ajung din nou la ea și să stăm de vorbă îmbrățișate. Și așa am avut prima mea dezamăgire în dragoste din ultimii 10 ani, formată dintr-un meci de baseball dureros, unde bâta erau gesturile Anyei, iar mingea inima mea frântă.
- Prima lovitură - a refuzat să o iau în brațe;
- A doua lovitură - a refuzat să mă privească în ochi;
- A treia lovitură - nu mi-a spus ”și eu te iubesc” când i-am spus eu ”te iubesc”.
La lovitura 3 recunosc că am început să plâng. Eu, mama rațională, echilibrată, mereu cu vorbele la ea. Și acum când scriu asta îmi dau lacrimile. Noroc că copilul era cu spatele la mine. A fost dureros ca după 7 ani, de când Anya spune mereu ”și eu te iubesc, mami”, dintr-o dată să te priveze de cea mai mare bucurie a unei mame. Răscolitor. Apăsător. Sfâșietor.
Evident că ne-am împăcat, am stat de vorbă, ne-am confesat, ne-am înțeles una pe cealaltă, și am primit din nou ”și eu te iubesc, mami”. Și atunci când l-am primit m-am simți exact ca în adolescență, când băiatul pe care îl plăceam și despre care credeam că nici nu îmi știe numele, a venit să îmi spună ”Bună”. Așa că, dragi părinți, știți fluturii ăia din stomac pe care i-ați simțit la prima îndrăgosteală? La primul sărut? La prima ținere de mână? Fluturașii aceia care răscolesc sufletul când aveam dezamăgiri în dragoste când eram puștani? Ei bine, ei nu dispar. Se întorc mai mulți, cu aripi mai mari și mai intense, când copilul vostru, dragostea voastră cea mai mare, o să se joace baseball cu inima voastră delicată de părinți iubitori. Așa că nu vă gândiți vreo secundă că veți avea parte de vreo clipă de monotonie în viața voastră amoroasă. Va avea grijă copilul să nu se întâmple asta în fiecare zi când va refuza să vă spună că vă iubește.
Urmareste-ne pe Google News
