Replici intre parinti pe care copilul NU trebuie sa le auda

Sunt deodata tentata sa modific titlul si sa scriu "Replici intre parinti pe care copilul TREBUIE sa le auda". Pentru ca tabu-urile si secretele in familie pot aduce mari daune. Copiii sunt primii fata de care se ascund lucruri si sunt tot primii care le percep: copiii au un extra-simt, care ii ajuta sa "adulmece" ori de cate ori ceva nepotrivit sau neobisnuit se intampla in familie.

Putem sa ascundem lucruri de ei: de la inmormantari si tragedii, pana la neintelegeri cronice intre parinti. Ei nu vor sti sa spuna "S-a intamplat ceva. Ce imi ascundeti?", mai ales daca sunt mici. Insa vor fi tulburati. Subconstientul lor va trimite semnale de alarma si copiii isi vor schimba comportamentul.

In functie de fire, pot deveni apatici, somnolenti, stangaci, razvratiti, agresivi, plangaciosi, speriati, dependenti, rautaciosi si pot chiar sa aiba simptome fizice. De la alergii si raceli, pana la enurezis - o dovada clara ca universul lor le scapa de sub control, fara ca ei sa poata sau sa stie ce sa faca pentru a opri procesul.

Citeste si: 

• Sfaturile psihologilor: Ce faci cand ai un copil agresiv?
• Ce reacții se declanșează în creierul copilului tău atunci când asistă la certurile părinților
• 7 motive pentru care apar certurile cu soțul tău după naștere

Si atunci, mai sunt lucruri pe care sa le ferim de copiii nostri? Are rost sa procedam astfel? Mai exista replici pe care copilul nu trebuie sa le auda intre parinti? Da: sunt acele replici care nu trebuie sa existe intre parinti. Daca exista, scoateti-le din vocabular. Stergeti-le. Inlocuiti-le mai bine cu o confruntare deschisa si aparent insolvabila.

Este mai sanatoasa decat rautatile din spatele cuvintelor, care pot surpa suflete, casnicii si copilarii fericite. Care sunt replicile dintre parinti, care aduc cancerul emotional in familie si la care sa renuntam pentru totdeauna?

1. Replici cancerigene intre parinti: Nu ma intelegi!

Cum este pentru un copil sa auda furia si reprosul din glasul mamei care ii striga tatalui "Tu nu ma intelegi!"? Noi uitam, sau nu ne-a spus nimeni, cum percepe lucrurile un copil. Mult mai dramatic decat un adult. Certurile intre copii nu ii sperie pe copii, insa certurile intre adulti, da. Un copil va lua ca atare replica "Nu ma intelegi" si va considera ca cei doi parinti nu se inteleg unul pe altul. Va resimti blocajul, bariera in comunicare, stagnarea dintre cei doi.

Copilul este un burete emotional. In plus, va lua asupra sa sarcina de a o intelege pe mama / de a-l intelege pe tata. Va incerca sa devina el umarul pe care parintele neinteles sa planga, pentru ca isi iubeste prea mult parintii ca sa ii lase nefericiti. "Nu ma intelegi" reprosat partenerului il impovareaza pe copil. Ii fura copilaria...

Cum sa scapam de acuza "Tu nu ma intelegi"? Cineva ne sfatuieste asa: "Renuntati la pretentia de a fi intelesi. Pai, nici tu nu te intelegi pe tine, si atunci el cum sa te inteleaga? Nici tu nu te intelegi pe tine, si atunci ea cum sa te inteleaga? Iubeste, lasa intelegerea! Intelegerea tine de creier, iubirea tine de inima. De ce sa intelegi? Este taina mare persoana umana..." (Maica Siluana Vlad) Dar putem sa iubim, si din iubire vin empatia si acceptarea - care este foarte pretioasa, chiar si fara intelegere. Iar cand reusim, de dragul celuilalt, sa intram "in papucii lui", sa traim evenimentele vietii lui asa cum le traieste el, sa ii "imprumutam" organele de simt si mecanismele procesuale, atunci il si intelegem. Dar trebuie mai intai sa il iubim, ca sa devenim capabili de asa ceva.

2. Replici cancerigene intre parinti: Nu te mai iubesc!

Ajungem la o replica pe cat de absurda, pe atat de nociva. Femeile sunt in special cele care arunca astfel de gunoaie. Nu va suparati, dar o constatare de acest gen, in familie, este un gunoi. El trebuie aruncat la cos, iar cosul dus la tomberon. Si sa facem curat in urma lui, o data pentru totdeauna. Ce simte un copil care aude "Nu te iubesc" sau "Nu te mai iubesc", intre parintii lui? Stabilitatea lui emotionala si increderea in ceilalti vor fi zdruncinate profund, pe termen lung.

Iubirea este noul "lichid amniotic" al copilului. El inoata in iubire, o primeste, o ofera, o cauta peste tot. Iubirea parintilor sai pentru el si unul pentru celalalt este vitala. Un copil care se indoieste ca parintii sai se iubesc, se indoieste automat ca il iubesc pe el.

Devine ca un fat strangulat in cordonul ombilical. Daca iubirea trece uite-asa, daca ea deodata inceteaza, atunci micutul nu mai are nicio siguranta. Iar iubirea este insasi viata lui. Viata lui este pusa in pericol... Asa traieste un copil avertismentele din categoria "Nu te mai iubesc".

Si oare avem dreptate? Oare chiar nu mai iubim? Dar ce inseamna sa iubim? Sa ne uimim si sa avem incredere. Sa ma uimesc in fata tainei care este omul meu si sa am incredere ca el poate deveni cea mai buna varianta a sa. Ca poate scoate la suprafata si poate aduce in relatie, cele mai bune aspecte ale sale. Ca omul este o bogatie de bunatate, de inelepciune, de frumusete, si ca este in continua crestere.

Sa nu ramanem blocati in ziua proasta de astazi, in faptul ca este morocanos, ca imi vorbeste urat, ca s-a trezit posac, ca se gandeste numai la el, ca ii miros ciorapii, ca nu ma ajuta in casa, ca nu ma baga in seama, ca nu il mai suport... Sa nu ramanem blocati in aceste afecte si nemultumiri.

El creste. Sotul meu creste, daca eu cred in el. Daca nu, nu are niciun motiv sa "scoata" din vistierie si altceva decat cele rele cu care ne-am obisnuit. Exista o vorba: "nu arunca margaritarele la porci". Daca vrem ca sotul nostru sa ne dea margaritare, atunci noi sa nu fim... purceluse. Chiar daca pare, deocamdata, ca ar cam fi.

Sa nu il tratam cu nesimtire, cu nepasare, cu lipsa de consideratie. Barbatul care se simte respectat si apreciat, se transforma. Sa avem rabdare si sa vedem dincolo de momentul prezent, dincolo de norii care umbresc lumina acum. Sa il iubim, iar apoi il vom intelege. Si daca il iubim, cel ce se simte iubit se deschide intelegerii. Intelegerea este posibila. Sa incetam cu reprosurile.

Sa ii vorbim copilului frumos despre tata, despre mama. Sa ii laudam calitatile si sa ii scuzam slabiciunile. Sa nu mintim, dar sa il scuzam. Sa ii spunem: "Uite, tati se straduieste sa fie mai bun, dar el se enerveaza foarte repede, firea lui este mai aprinsa." Sa il ajutam pe copil sa il inteleaga.

3. Replici cancerigene intre parinti: Lasa ca vezi tu, iti arat eu tie!

Din indignare sau din neputinta, unul din parteneri (sau pe rand, fiecare) se trezeste ca ameninta. "Lasa ca vezi tu, iti arat eu" bombanit in barba sau insotit de incruntare si o usa trantita, este una din cele mai amenintatoare privelisti pentru un copil. De ce? Pentru ca lasa loc unui infinit de posibilitati. Adica ce o sa ii arate mama lui tata? Adica ce o sa vada mama, ce vrea tata sa faca? Nici tu nu stii: de aceea ameninti in acest fel si nu in altul. Urzesti in mintea ta aprinsa de furie tot felul de scenarii, care se vor stinge in curand, odata ce adrenalina se consuma . Insa copilul te vede si recepteaza toate aceste duhuri ale rautatii si ale maniei, care colcaie in sufletul tau acum. Si se sperie.

El vede pe cei doi parinti ai sai, cele mai importante persoane de pe lume, pe care in mod firesc le percepe ca pe un tot, ca fiind aliati, ii vede ca acum se dusmanesc. Se intorc unul impotriva altuia. Asa cum mana s-ar intoarce impotriva piciorului sau gatul impotriva capului. Acesta se numeste canibalism in familie... Astfel de replici, aruncare sau mormaite la nervi, pot produce o impresie profunda asupra copilului. Si sa nu va mire daca, pe masura ce creste, le veti auzi si din gura lui, adresate voua: "Lasa ca vezi tu, mama, daca nu ma lasi afara... Iti arat eu tie!"

De unde vine energia care ne impinge sa "ii aratam noi" celuilalt? Cum sa ne eliberam de ea? Imi vine in minte exemplul dat tot de Maica Siluana. Mergea pe strada, undeva la tara, si in fata ei, o femeie si un barbat se certau. Barbatul o apucase inainte, iar femeia se tinea dupa el si il tot apostrofa. La un moment dat, barbatul ajuns in culmea furiei se intoarce, ii da una si pleaca.

Maica se grabeste spre femeia cazuta jos, o ajuta sa se ridice (ii curgea sange din nas) si ii spune: "Nu te-ai lasat pana nu te-a lovit!" Iar femeia, acum domoala, cu sange-n gura, raspunde satisfacuta: "Dar ce, eu sunt mai proasta?" Uite aceeasi energie precum cea din "Iti arat eu tie, lasa ca vezi tu". Si continua maica: "Creierul barbatului este setat pe modul "agresivitate", asa este construit. El are nevoie sa fie imblanzit, nu intaratat. Femeia il intarata pe barbat, ca sa se razbune pe el, ca sa il pedepseasca.

Uneori este aberant ce face. De exemplu, seara tarziu, el intarzie cateva ore, ea isi face griji peste griji. Nu da de el si isi imagineaza ca a intrat cu masina intr-un pom, ca a facut accident... "Numai sa traiasca", isi spune, agitata, "sa il vad eu ca vine acasa, si intra, ca e sanatos, nu conteaza masina facuta praf, nimic". Si in sfarsit se deschide acasa si el intra: sanatos, intreg, fara sange sau julituri. Si ea incepe: "Animalule, era sa mor de frica, nu mi-ai dat si mie un telefon, nesimtitule..." De ce spun ca este aberant ce face? Care este primul sentiment pe care il avem cand intra pe usa? De bucurie. Si in loc sa ii spui: "Daca ai sti ce frica mi-a fost, ce dor mi-a fost de tine...", tipi la el si il faci nesimtit. Daca il faci nesimtit, asa ramane, cum l-ai facut. " (Maica Siluana Vlad)

4. Replici cancerigene despre copil: Seamana cu tine, de asta face asa!

O replica ce il vizeaza pe partener, dar care loveste direct in copil. El nici nu mai stie, saracul, ce sa simta. Este clar ca a facut ceva neadecvat si ca il acuzi, ca ii pui eticheta "rau", dar in acelasi timp si eticheta "ca tata" sau "ca mama". Mai bine zis, "ca taica-tu" sau "ca maica-ta", pentru ca te dezici de partener. Faci o "echipa" separata de ei doi, el si copilul.

Este o situatie dificila pentru micut, pentru ca se vede izgonit de tine si alungat catre tata. Tatal devine personajul negativ, lupul cel rau, cel care a suparat-o pe mama, iar copilul se trezeste ca este "rau ca tata". O adevarata incarcatura emotionala: parca i-ai da sa traga dupa el o remorca de ciment. Durerea alungarii de catre mama (caci, in plan emotional, aceasta este o alungare; o lepadare de copil si de tatal lui) se insoteste de durerea dezbinarii dintre cei doi parinti. Si tatal si copilul devin, de fapt, victime ale furiei mamei.

Asa traieste copilul aceste eveniment. Si este tulburator pentru el. Il dezechilibreaza. Atunci cand iti va trece supararea, vei avea o multime de lucruri de lamurit si de rani de oblojit. Vei face fata?... Acelasi lucru este valabil si pentru tatal care ii aduce mamei acest repros.

De ce ajungem sa ne stigmatizam partenerul, sa il etichetam si sa deviem furia catre copil, facandu-l victima colaterala? Din prea multe pretentii. Noi plecam la drum, in casnicie, inchizand ochii fata de defectele partenerului si sperand, cu optimism, ca cele rele se vor sterge de la sine.

Asteptam ca partenerul sa devina, pe zi ce trece, mai asemanator cu idealul din mintea noastra. Dar nu se intampla asa. Uitam ca este om si ca are o multime de defecte, care in casnicie parca se inmultesc. Dar si calitati are... pe care nu le mai vedem, atunci cand emotiile si gandurile negative ne acapareaza. Nu ne mai dau voie sa le vedem. Ca o camera intunecoasa, cu obloanele trase. Ca sa intre lumina (care exista din plin afara, caci soarele nu se zgarceste), trebuie sa deschidem geamurile.

Sa aducem ganduri pozitive. Sa ne amintim ce admiram la omul de langa noi. Sa ne dam un pas in spate si sa observam minunea de copil, pe care am l-am facut numai cu ajutorul lui. Sa il privim atunci cand lucreaza ori cand se afla in compania altcuiva: parca este alt om, uite ce zambet are, ce ochi are, ce mimica, ce gesturi, ce tinuta, ce lejeritate sau, din contra, ce seriozitate si ce demnitate... Sa ne "spalam" pe ochi si sa vedem cele frumoase si bune din omul nostru. Atunci, el va simti acest flux pozitiv si se va schimba.

Omul isi poate alege apucaturile bune si pe cele rele, atunci cand este matur. Ca pe haine. Le poate schimba. Cu putin efort, poate ramane mai mult in cele bune, le poate rula, iar pe cele rele sa le lase "in sertar". Dar trebuie ca noi sa il vedem cand este in hainele bune si sa il apreciem. Sa ii multumim. Sa il iubim. Sa ne "agatam" de ele si sa le tinem cat mai mult timp pe el, asa incat el sa se reobisnuiasca in aceasta tinuta. Si sa nu plecam in casnicie cu iluzia ca noi o sa il schimbam pe celalalt. Tu nu poti sa schimbi pe nimeni. Numai el o sa se schimbe, in libertatea lui, de dragul tau. Din dragoste pentru tine, stimulat de iubirea pe care tu i-o aratai, pe cand el inca nu se schimbase...

5. Replici cancerigene intre parinti: "Nu vreau sa te mai vad" si "Te urasc"

Astfel de replici zboara ca niste pietre prin casa, lovind pe oricine in drumul lor, nu doar pe cei doi "luptatori". Parintii se injura, tipa, se resping, in timp ce copilul traieste evenimentul, precum un martor la razboi. Tremura de teama ca mama si tata nu se inteleg bine si ca se vor desparti. Si cand colo, ce sa vezi?... Mama si tata se impaca nu se stie cand si chiar ii mai fac un fratior. Nici un un fel de echilibru si de logica pentru copil. Ce sa inteleaga? Abtineti-va... Nevoia noastra de adrenalina nu merita dezechilibrul si anxietatea copilului. Replicile atat de dure si izbucnirile violente (cel putin prin impact si prin amploare, daca nu prin confruntarea corp la corp) tulbura profund lumea interioara a copilului si relatiile lui viitoare.

Si inca un lucru foarte important: certurile care se termina in pat, de fapt nu se termina. Tineti minte o regula: certurile trebuie sa se incheie acolo unde au inceput. Ati inceput in bucatarie? Intoarceti-va in bucatarie, ca sa va amintiti de la ce ati pornit. Pentru ca in vartejul adrenalinei, mintea rationala se blocheaza si va lasati dusi de val. Va veti scalda in tot felul de mocirle, dar uitand sa reveniti la cea care v-a provocat durerea de astazi. Mai exista si memoria afectiva a locului. Astazi, va trece supararea si va impacati: descarcarea s-a consumat, ati obosit, tanjiti dupa liniste si relaxare. Dar maine sau dupa-amiaza reveniti in bucatarie, va intoarceti la cartofii pe care ii curatati mai devreme, in momentul izbucnirii. Si atunci, amintirea se declanseaza. Locul si reluarea activitatii pun capat pauzei mentale, iar "caseta" emotionala continua de unde a ramas: el niciodata nu face, niciodata nu drege, intotdeauna s-a purtat asa... etc.

Desigur ca nu veti genera un alt razboi, caci sunteti rezonabili: abia v-ati impacat. Insa reprosurile si nemultumirile se aduna acolo, undeva, intr-un depozit. Si vor exploda la un moment dat, in noi bombe care suiera prin casa: "Nu vreau sa te mai vad!", "Te urasc!".

Imi amintesc vorbele unei prietene: "Nu va impacati prin pupaturi. Dupa ce v-ati certat, nu va impacati ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Abuzurile au loc intr-o familie pentru ca noi trecem peste certuri si peste suparari, uitand. Uitam, iar la urmatoarea cearta ne aducem aminte: "Acum o saptamana la fel ai facut, si acum un an si acum doi ani..." Aveti nevoie sa va iertati unul pe altul. Atunci cand va trece supararea, atunci cand va impacati, cereti iertare fiecare pentru partea lui si iertati-va unul pe altul. Avem nevoie de iertare. Iar iertarea se cere si se da in mod constient. Faceti aceasta fagaduinta: de a avea grija unul de altul, de a avea grija de relatie, prin iertare..." (Maica Siluana Vlad)

Copilul este un burete emotional. Parintii sunt cei care il hranesc sub aspect afectiv, iar el depinde de armonia si de fericirea lor. Cuvintele pot lasa rani greu de sters si pot provoca dezechilibre majore in viata copiilor ajunsi la maturitate. Sa ne amintim aceste lucruri si sa avem grija de noi, de relatia noastra, de familia noastra.