Iubirea mamei salveaza vieti: 3 povesti emotionante

Iubirea mamei salveaza vieti: Copilul cu anencefalie care s-a nascut plangand

Myah a primit foarte multe cuvinte descurajatoare si de o ostilitate iesita din comun, ca urmare a deciziei pe care a luat-o in 2009. La 23 de ani, in urma relatiei cu pastorul insurat din biserica a carei membra este, Myah a ramas gravida. In a 19-a saptamana de nastere, a aflat ca fatul sufera de anencefalie. Aceasta este o afectiune foarte grava, prezenta intr-una din o mie de sarcini. Copilul are o parte din creier si oasele craniului lipsa sau insuficient dezvoltate. Practic, cutia lui craniana nu se inchide, astfel ca lichidul amniotic patrunde si face ravagii. Partile din creier care lipsesc il fac pe copil incapabil de a gandi, auzi, vedea etc. Aproape toate cazurile de acest fel rezulta in sarcini care nu pot fi duse la capat sau in copii care mor dupa nastere, la un timp foarte scurt (ore sau zile). Daca apuca sa ajunga pe lume, acestia intampina foarte multe probleme de sanatate datorate anencefaliei.

Cand toate acestea au fost clare, Myah a primit nenumarate recomandari de a renunta la sarcina. Urma sa nasca (daca reusea) un copil nefunctional, cu o moarte programata, pierzand astfel timp pretios si chinuind numeroase fapturi umane. Mamica de 23 de ani povesteste ca personalul medical a insistat de mule ori ca ea sa opteze pentru avort, pana intr-acolo incat un doctor a intrebat-o, indignat si vizibil nelamurit: "Poti sa imi spui de ce insisti sa pastrezi sarcina?"

Tot Myah spune ca a insistat sa dea nastere acestui copil (pe care multi nu il considera copil), datorita iubirii neconditionate. Myah spune ca si-a iubit fetita. Pentru ca a fost o fetita, careia i-a dat numele de Faith Hope (Credinta Speranta). La nastere, in loc sa vina pe lume o masa de carne inerta, a aparut un bebelus care a inceput sa planga in cateva secunde. Acest bebelus, a carei moarte era asteptata in urmatoarele ore sau zile, a trait 3 luni si 2 zile, avand mult mai putine probleme de sanatate decat se preconiza. Reflexul de supt era prezent, asa ca putea bea lapte matern din seringa, necesitand insa, la scurta vreme, un tub prin care sa fie hranita, pentru ca obosea repede, cu mult inainte de a ingera cantitatea propice de mancare. Copilul gangurea, tresarea la zgomote, avea reactii, si un zambet (desi un act instinctiv) adorabil.

Myah a pornit un blog pe care a relatat povestea sarcinii si a fetiteti, blog ce cuprinde postari constante, filmulete si fotografii. Am petrecut pe blogul ei de trei ori mai mult timp decat as fi crezut ca voi avea nevoie. Citind, am inteles ca, de la un punct incolo, ea posta deja dupa moartea fetitei. M-a impresionat mesajul pe care il transmite mamelor aflate in situatii similare: "Daca aveti de ales intre a incheia sarcina si a aduce pe lume un copil atat de grav afectat, incat poate muri chiar la nastere - aduceti-l pe lume. Nu veti regreta niciodata cele chiar si numai cateva secunde in care i-ati auzit respiratia. Cand doctorii si cunoscutii ma presau sa fac avort, ca sa nu mai aduc pe lume un copil deja condamnat, mi-am dat seama ca acest copil conteaza. Chiar daca va trai doar cate ore, minute sau secunde, chiar daca il voi tine in bratele mele mort, viata lui conteaza, pentru mine el este important." Asta scria ea la cateva zile dupa ce Faith Hope murise. Si mai spunea ca „cele 93 de zile petrecute cu fetita mea sunt cele mai frumoase zile din viata mea."

Si m-a mai impresionat ceva. Cazul este controversat. Am ajuns pe un forum de discutii, unde argumentele pro incheierii unei astfel de sarcini sunt expuse rational si cu bun-simt. Sunt comentarii care explica, de exemplu, ca toate semnele interpretate de Myah ca o functionare buna a bebelusului ei vital, ar fi de fapt acte rudimentare, care nu demonstreaza de nici un fel ca acest copil a putut gandi vreun pic, ca a putut recepta mediul inconjurator. Am fost tentata sa apreciez ca perspectiva mamicii este prea subiectiva si nerealista, poate impregnata de emotii; am inclinat sa devin cinica si chiar mi-a trecut prin cap sa renunt la povestea bebelusului Faith Hope, sa o scot din articol. Dar n-am facut asta. Pentru ca aceste explicatii pur rationale si masinale stimuleaza altele, atat de incarcate de ostilitate si de dezumanizare, incat mi-am dat seama imediat ca asa ceva nu poate primi constiinta mea. Despre aceste din urma comentarii spuneam ca m-au impresionat: negativ. Comentarii de felul...

"Copilul asta retardat ocupa timpul doctorilor si mananca banii care ar putea sa ii ajute pe alti copii. El este oricum un caz pierdut. Ce inconstienta sa il nasca!"
"Copilul ala nu este un miracol. Este o papusa din carne, fara creier, iar singurul lucru bun care poate "iesi" din ea ar fi sa o taie pentru organe, pe care sa le doneze unor copii care AU creier si o sansa la viata. Dar maica-sa este prea egoista pentru asa ceva, se pare."
"Copilul asta este o pedeapsa pentru modul adulterin in care a fost conceput, cu un barbat insurat, care mai este si pastor!"
(Dupa moartea fetitei): "Ding-dong. A murit nemernica."

O astfel de perspectiva, bolnava, cruda, poate cu usurinta sa prinda contur, atunci cand Faith Hope nu mai este privita ca un om cu drepturi egale, ca un copil, ci ca un caz pierdut, o risipa de resurse, un copil esuat. Cand viata lui nu mai conteaza. Cand avortul este singura optiune care pare fireasca, sanatoasa, onorabila, admirabila. Si atunci, doar mama, dintre toti oamenii, este cea care mai poate salva viata. Cand toti iti sunt impotriva, motivand ca un nou-nascut cu anencefalie este o papusa de carne, care ar trebui taiata pentru organe, atunci iubirea mamei cu adevarat salveaza VIATA.

Iubirea mamei salveaza vieti: Primul copil supravietuitor al sindromului Potter

Atunci cand mama este pusa in situatia de a-si dovedi credinta, ea face acest lucru. Jamie Herrera Beutler este membra intr-o asociatie pro-viata din SUA si om politic. In luna mai a acestui an (2013), femeia a impartasit in mod public bucuria ca va deveni mamica. Dupa numai cateva saptamani, a aflat o veste care i-a dat peste cap orice planuri de viitor. Copilul ei a fost diagnosticat cu sindromul Potter. Sindromul Potter se refera la o cantitate scazuta de lichid amniotic - de regula datorata functionarii deficitare a rinichilor - astfel ca plamanii copilului nu se dezvolta normal. De cele mai multe ori, sindromul este fatal. Dupa ce i-a fost descrisa afectiunea, Herrera Beutler si sotul ei au primit doua optiuni din partea doctorilor: fie dau nastere copilului, asteptand apoi ca micutul sa moara la scurt timp, fie opteaza pentru avort.

Multe voci si-au dat cu parerea. Reprezentantii pro-avort au asteptat cu interes crescut sa vada daca femeia isi asuma, intr-o situatie dramatica, neasteptata si foarte grea, filozofia de viata pe care o proclama in rest. Dintre comentariile lasate de cititorii Huffington Post si ai altor publicatii media, unele ii ofereau femeii "sfaturi" precum:

"Avorteaza. Asteapta cateva luni. Apoi, mai ramai gravida o data. Nu este asa mare lucru."
"De ce sa nu fii proactiva si sa faci un avort?"
"Imi pare rau, dar rugaciunile, de data asta, nu vor ajuta nici cat negru sub unghie."
"Imi vine sa rad de ea: ideologia ei politica a "pus-o la colt". Nu i-as dori nimanui sa fie in situatia ei."
"Ar trebuie sa mearga odata la un cabinet de Planificare familiala si sa termine cu asta. Pana la urma, in burta ei nu este un om inca."

Impotriva valurilor de critici si descurajari, Herrera si sotul ei au decis sa pastreze copilul. La doua saptamani de la nastere (iulie 2013), femeia anunta ca fetita lor este un adevarat miracol: "Prin intermediul unui alt parinte care a trecut printr-o situatie ca a noastra, am ajuns la un grup de doctori curajosi si plini de speranta, care erau dispusi sa incerce un tratament simplu, dar nemaincercat, constand in infuzie amniotica. Timp de cinci saptamani, in fiecare din ele, doctorii au injectat solutie salina in uter, incercand sa le dea plamanilor copilului o sansa de a se dezvolta. Dupa fiecare infuzie, fatul era conectat la ultrasunete si noi puteam vedea cum micutul raspundea la fluid: se misca, inghitea si "practica respiratia". Daca lipsa initiala de fluid din uter a pus presiune pe capul si pe pieptul copilului, pe parcursul tratamentului am putut observa cum acestea reveneau la forma si marimea lor naturale. Si picioarele i s-au indreptat. Nu aveam cum sa stim de la inceput daca tratamentul se va dovedi eficient si nici nu puteam preconiza dezvoltarea plamanilor, dar cu inimile pline de speranta, ne-am pus intreaga nadejde in Dumnezeu si am continuat sa ne rugam pentru un miracol.

La o zi dupa cea de-a cincea infuzie, copilul a dat semne ca se va naste inainte de vreme. Dupa patru zile in care am incercat sa evitam nasterea prematura, micuta Abigail a venit pe lume. Doctorii si asistentele erau pregatite pentru ce este mai rau. Si cu toate acestea, imediat dupa ce s-a nascut, micuta a tras aer in plamani si a inceput sa planga! In scurt timp, devenise clar ca plamanii ei erau foarte bine dezvoltati pentru un copil nascut atat de devreme. Infuziile oprisera evolutia Sindromului Potter. Acum, urmatoarea povocare era functionarea deficitara a rinichilor ei.

Primii doctori pe care i-am consultat ne-au spus ca dializa ori transplantul nu sunt posibile. Niciun spital local nu era pregatiti pentru a demara procedurile necesare pe un copil atat de mic. Am gasit un spital disponibil, insa prea departe ca sa o putem transporta pe Abigail. Dupa o zi de cautari, am dat peste o echipa de medici, intr-un spital mai accesibil ca proximitate, care „se bucurau sa ajute". La numai 16 ore de viata, micuta a facut prima ei calatorie in California, a fost operata a doua zi si imediat dupa, a inceput dializa. Acum este activa, stabila si respira singura."

Abigail pare sa fie, deocamdata, primul copil supravietutor al Sindromului Potter. Acest lucru nu ar fi fost posibil, conform cu spusele tuturor medicilor. Si totusi, viata ne dovedeste ca altele sunt conditiile in care nu ar fi fost posibil: numai daca mama ei ar fi renuntat sa creada nebuneste in viata micutei. Iubirea mamei salveaza vieti.

Iubirea mamei salveaza vieti: Nou-nascutul declarat mort revine la viata

In 2010, Kate Ogg, o proaspata mamica din Australia, dadea nastere, prematur, la doi bebelusi: Jamie si surioara lui, Emily. Copiii au venit pe lume la numai 27 de saptamani, iar baietelul avea greutatea mai mica de un kilogram. Fetita a fost stabilizata in scurt timp, insa nu si baiatul. Medicii s-au straduit sa ii salveze si acestuia viata, insa nu au putut face nimic. Dupa 20 de minute in care s-au straduit sa il faca sa respire, l-au declarat decedat si i l-au intins mamicii epuizate si indurerate, macar pentru alinarea de a tine in brate copilul pe care l-a purtat aproape 7 luni in pantec.

Insa, desi pare ca se termina, povestea bebelusului Jamie abia acum incepe. Mama a strans copilasul la piept si i-a vorbit, asa cum de multa vreme planuise sa o faca. L-a alintat, l-a mangaiat, l-a pupat si l-a dezmierdat. I-a soptit, i-a zambit, l-a leganat si i-a cantat. L-a scos din paturica ce ii acoperea trupusorul cald, fara suflu si l-a imbratisat, tinandu-l pe pieptul ei gol. Timpul a trecut fara ca mamica si tatal sa observe, pentru ca pana si el sta uneori in loc, in fata durerii pure. Dupa doua ore petrecute astfel, totusi, ceva incredibil s-a intamplat.

Jamie a inceput sa dea semne de viata. Mai intai, o tentativa de a trage aer in piept, pe care doctorii au apreciat-o ca fiind pur si simplu un reflex, intalnit daca moartea a survenit de curand. Dar mamica lui a incercat si mai departe sa faca ceea ce ar fi facut daca bebelusul ar fi fost viu. Sa il hraneasca. Pentru ca legile iubirii nu cedeaza usor in fata mortii si pentru ca firescul iubirii ingrijeste de cel iubit, cu inconstienta, in ciuda tuturor evidentelor. Kate a pus putin din laptele ei pe deget si i-a dat bebelusului. Jamie a primit si, mai mult, a inceput la scurt timp sa respire normal. "M-am gandit: Dumnezeule, ce se petrece?", povesteste fericita mamica. „Dupa putin timp, a deschis ochisorii. A miscat capul dintr-o parte in alta. A fost cu adevarat un miracol. Apoi a miscat manutele si cu una din ele m-a apucat de deget. Doctorii priveau stupefiati si nu conteneau sa repete: "Nu cred, nu cred asa ceva".

Nu incetez nici eu sa ma gandesc ca, daca mama ar fi renuntat, poate din prea multa durere, sa alinte un trupusor mort, acesta ar fi ramas doar atat: un trupusor mort. Nimeni nu s-a gandit ca bebelusul mai are vreo sansa. Kate, mamica sa, nu s-a luptat pentru viata lui, ci doar a actionat in virtutea dragostei: a alintat si a imbratisat copilul ei, indiferent ca acesta era mort. Asa ca nu doctorii si nu mama i-au salvat viata celui mic. Ci iubirea mamei, chiar si fara stirea ei, fara hotararea ei constienta, a salvat viata bebelusului Jamie.

Mai stiti si alte exemple reale de copii, salvati prin iubirea mamei lor? Impartasiti-le cu noi!

Surse: http://liveactionnews.org, http://babyfaithhope.blogspot.ro, http://freejinger.yuku.com, http://medicalfutility.blogspot.ro, http://www.lifesitenews.com, http://www.dailymail.co.uk