Un picior deja era afară pe ușă când o mică voce interioară mi-a spus: ”Du-te sus și fă-ți un test de sarcină”. Nu știu ce mă apucase. Așa că am făcut pipi pe un băț. Și acolo era confirmarea. Și pentru că eram confuză și amorțită, secătuită de viață, am crezut că e un lucru bun. Că ar putea ca asta să repare totul. Așa am gândit. Pentru că creierul nu mai funcționează corect când trece prin ce am trecut eu.
Prin ce am trecut? Prin un an de control absolut, psihotic. Semnele de avertisment erau acolo. Când am început să mă văd cu partenerul meu a insistat să mă mut cu el imediat. În câteva zile. Acum îmi dau seama că era parte din seducție. Seducție care s-a transformat în distrugere. Dar eu ziceam că mă iubește cu adevărat dacă mă vrea cu el mereu.
Erau găuri în pereții casei lui. Mi-a spus că fosta lui iubită era nebună și arunca cu lucruri în el când se enerva. Eu eram îngrozită! Chiar că era nebună. Monstruoasă. Ce norocos este că el mă are pe mine acum. Gândeam.
Însă când noi găuri au început să apară în pereți din cauza certurilor noastre, m-am gândit la ea. Controlul lui începuse să devină de nesuportat. Eram izolată de familie și prieteni. El chiar mă voia acolo tot timpul. Toate persoanele din viața mea îl înfuriau. Prietenii mei, părinții mei, colegii mei, chiar și bunica mea de 80 de ani, cea care m-a învățat să cânt la pian și m-a îngrijit când eram bolnavă. Nici ea nu mă iubea așa cum mă iubește el. Nu erau alături de mine așa cum era el.
În una dintre puținele dăți când ne-am văzut cu prietenii mei, cineva a rostit din greșeală numele fostuluu meu. Camera era plină de râsete și voie bună. ”Mai ții mine ziua aceea când eu, tu și Jeremy am fost la festivalul ăla?”, a spus cineva, neștiind ce bombă a plasat. Ochii partenerului meu s-au îngustat. S-a aplecat către mine și mi-a spus apăsat: ”Nu voi sta aici să fiu desconsiderat de alții menționând numele foștilor tăi”. În cameră s-a lăsat liniște. S-a ridicat și a plecat. Am îngânat niște scuze și m-am dus după el. În seara aceea ne-am certat până am vomitat.
Așa că a devenit mai suportabil să nu mai plec nicăieri, ca să nu îl înfurii. Veneam direct acasă de la muncă. Îmi țineam telefonul pe silent șii nu răspundeam niciodată, pentru că voia sp știe cine m-a sunat. Îmi citea mesajele. Stăteam acasă și număram orele până la momentul când se enerva iar pe mine și începea iar cearta.
Poate avea dreptate și era vina mea
Dar am rămas. Pentru că mereu avea și puțină dreptate. Și eu eram uneori certăreață. Niciodată nu mă înțelegeam cu părinții mei. Poate chiar era nepoliticos să amintești de foști iubiți. Ar trebui să apreciez faptul că mă iubea mai mult ca oricine. Poate că era vina mea.
Azi nu pot recunoaște persoana care eram atunci.
Apoi a venit ziua când nu am mai suportat. M-a țintuit pe canapea, cu toată forța lui de bărbat de 1,80m. Nu-mi mai amintesc de ce urla la mine. L-am împins de pe mine și am plâns, am plîns, până m-am înecat. Așa că mi-am făcut bagajele. Și am plâns iar. Nu credeam că pot să fac asta. Prietenii și familia mea erau amintiri îndepărtate. Nu mai știam cine sunt.
Apoi a apărut testul pozitiv de sarcină. Era motivul care să mă determine să rămân. Știu cum sună asta, dar astfel de persoană devii când cedezi complet în fața altei persoane. Devii pasiv și supus și cauți răspunsuri oriunde, dar nu în tine. Așa că am rămas. Însărcinată fiind. Timp de 6 luni. Am ținut cu dinții de relație timp de 6 luni. A devenit totul mai rău. certurile, teama. Vorbea cu bebelușul. Îmi spunea că numai el ne va iubi. Poate avea dreptate. Cum ar putea o mamă de una singură să ofere toată iubirea de care are nevoie un bebeluș? Am trecut prin etapele sarcinii: ecografii, teste, analize. Azi abia de mi le amintesc. Era o vară caniculară atunci și îmi amintesc doar că simțeam că mă topesc, trup și suflet.
Nu știam că familia mea nu mă abandonase. De Ziua Mamei, cu trei luni înainte de momentul nașterii, mama a făcut cel mai minunat lucru pe care îl putea face pentru mine. Partenerul meu plecase în vizită la rude și mă lăsase acasă, în timp ce îmi mângâiam burta și mă întrebam cum să îmi umplu ziua. Nu aveam pe cine să sunt. De niciunde, la ușă a apărut mama mea, cu un camion de mutări. ”Strângem tot și pleci. Acum”, mi-a spus. Ziua Mamei absolută, o mamă salvând altă mamă. M-a salvat când eu nu mă puteam salva singură.
Faptul că am plecat a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Azi am cea mai frumoasă fiica din lume. Să o cresc singură este foarte greu, dar în fiecare zi cânt de bucurie că am plecat. Multumesc, mama. Mulțumesc pentru că m-ai ajutat să plec.
Încă mai am cicatrici; mi-a luat mult timp să am încredere în oameni din nou și să mă avânt în relații. Dar există o relație care nu îmi dă bătăi de cap deloc, cea cu fiica mea. Este dragoste pură, necondiționată. Nu văd niciodată nimic din el în ea. Este perfectă. Se vede cu tatăl ei și văd mici frânturi de posesiune în ochii lui când se uită la ea. Are ceea ce își dorea momentan, cineva complet dependent de el, care se oglindește în el, care crede despre el că este un supererou. Cineva despre care crede că se va supune mereu și nu îl va părăsi, pentru că este prea micuță să i se împotrivească. Mă gândesc la ziua când i se va opune. Și știu că voi acolo lângă ea să o ajut. Așa cum mama mea m-a ajutat pe mine.
Articol preluat și adaptat de pe Kidspot.
Citește și:
- Nu vreau să-mi părăsesc soțul, deși m-a înșelat cu sora mea și cu cea mai bună prietenă
- Dragul meu soț, te iubesc, dar este timpul să te părăsesc
- Nu regret că am rămas însărcinată la 14 ani. Regret că nu le-am spus părinților mei
Urmareste-ne pe Google News
