Pentru mine această întrebare implică faptul că există un motiv plauzibil pentru uciderea ei, lucru cu care nu sunt neapărat de acord. Dar a fost nevoie să îmi pun și eu aceeași întrebare, măcar pentru că nu aș vrea ca istoria să se repete. Și în acest proces, am realizat că se mai adaugă o întrebare: ”De unde a venit o asemenea ură?”.
Mai întâi, voi spune că nu sunt un expert în subiect, nu am vreo diplomă impresionantă. Totuși, am crescut în casa aceea, unde unul dintre membrii familiei era plin de o așa ură că a dus la violență extremă. Așa că aș vrea să se ia în considerare teoria mea privind subiectul, ca un rezultat al unui studiu de caz de 22 de ani.
Deci, de ce fratele meu a ajuns să fie așa?
Sunt convinsă că nimeni nu se naște cu dorința de a face rău altora. Noi, ca oameni, avem nevoie unii de ceilalți pentru a supraviețui. Unii dintre noi se prea poate să fim genetic formați să fim mai agresivi, dar relația noastră cu ceilalți este pur socială. Dar de ce unii ucid alți oameni și alții își dedică viața să îi salveze? Cred că diferența este dată de atașament.
Mi s-a spus că Jesse a fost diferit încă de când avea 3 ani. Aceasta a fost vârsta lui când tatăl nostru ne-a părăsit. Și anul când eu m-am născut. Anul când mama mea a fost forțată să devină o mamă singură. Toți acești factori pot schimba pe cineva.
Vezi această postare pe Instagram
Am doi copii nu mai mari de 3 ani. Simt legătura incredibilă de atașament pe care o am cu ei. Dacă i-aș părăsi acum, sunt sigură că ar fi afectați pentru toată viața. O bucată din ei ar dispărea, o bucată care conține încredere, stabilitate, sentimentul de siguranță. Dar asta i-ar face să îi urască pe alții? Să își dorească să rănească alți oameni? Nu cred. Dar dacă ar experimenta același sentiment de abandonare de-a lungul timpului? Ei bine, cu cât experimentăm mai multă izolare de experiența umană, cu atât mai puțină empatie vom avea pentru lume și ne vom simți deconectați.
Așa a fost în cazul fratelui meu
Era mic de statură, se râdea de el, nu a fost niciodată acceptat de colegii lui de la școală. A fost ostracizat pentru caracteristici care nu țineau de controlul lui. A fost diagnosticat cu sindromul Tourette când era mic, ticurile lui făcându-l și mai puțin normal decât era. Comportamentul lui a devenit din ce în ce mai deviant pe măsură ce timpul trecea și lista de diagnostice creștea. A început să se bată la școală. Era mereu furios și extrem de volatil. Școala lui nu a făcut nimic să îl ajute. Pe atunci se mergea pe principiul că ”așa sunt copiii” și că poate ”nu e făcut pentru școală”. El chiar era o anomalie în comunitatea noastră din Calabasas, unde procentul de copii care își dau Bacul era mult mai mare decât cei care renunță la școală.
Vezi această postare pe Instagram
Când am ajuns la școala gimnazială am început să observ ce se întâmplă. Cum societatea îi spunea mamei mele ce face greșit. Cum îi spunea fratelui meu că este inutil, lipsit de valoare, pentru că era diferit și cum trebuia să se comporte ca să se integreze. Am văzut cum amândoi au eșuat în nenumărate rânduri și cum cei din jurul nostru ne spuneau că greșim, în loc să ne ajute. A fost ceva de nesuportat pentru mine ca martor și nu pot să îmi imaginez cât de greu a fost pentru ei doi. Și a devenit din ce în ce mai rău pe măsură ce treceau anii. Fratele meu de multe ori executa atacuri fizice asupra corpurilor noastre, asupra posesiunilor noastre și asupra minților noastre.
Relația încordată dintre noi l-a forțat pe Jesse să plece de acasă pentru puțin timp pe când avea 22 de ani. Mama nu l-a mai lăsat să stea cu noi pentru că nu își controla furia. Din nefericire, a ajuns să se înroleze în armată. Și nu a durat mult timp până ce probleme lui psihice au ieșit la iveală sub presiunea antrenamentului militar. A fost scos la pensie, nu știu cum. Și la întoarcerea acasă s-a simțit și mai furios și mai izolat.
Și pentru a scurta o poveste incredibil de lungă și de dureroasă, după 25 de ani în care i s-a spus că e diferit, în care nu a simțit conexiune cu cei din jurul lui, în care nu a simțit atașament decât pentru dorința de a-i face și pe ceilalți să simtă ce simte el, Jesse a înjunghiat-o pe mama și a ucis-o.
Dar, adesea, oameni ca Jesse rănesc străinii. Își blindează mașinile cu arme și mințile cu planuri și le execută pe alții când sunt la școală, la cinema sau prin parcuri. Pentru că oamenii ca Jesse, care nu s-au atașat niciodată de cineva, simt nevoia să arate și altora cât de îngrozitoare se simte această izolare. De aici vine ura!
Și de aici vine o altă întrebare: ce putem face noi ca să schimbăm asta?
Deși aceste fapte oribile sunt cu siguranță responsabilitatea făptașilor, eu cred că există întotdeauna ceva ce putem face pentru a îmbunătăți șansele ca iubirea să învingă ura. Izolarea și furia sunt emoții normale, și majoritatea dintre noi învățăm să le gestionăm singuri. Dar vor exista mereu în societate aceia care pun responsabilitatea pe alții și caută să se răzbune, ca fratele meu. Totuși, nu este numai despre responsabilitatea guvernului nostru de a interzice accesul la arme. Și nu este nici numai despre cum un părinte a eșuat în a educa un copil deviant. Este mai puțin despre arme și parenting (deși legi mai stricte nu ar dăuna).
Este despre dragoste. Nu contează dacă ești creștin, evreu, musulman, ateu, ortodox, agnostic, democrat sau republican. Nu contează ce sex ai, ce orientare sexuală ai, ce statut economic ai, datoria ta este să îi ajuți pe alții. Să ne deschidem inima către ei și să îi ajutăm pe cei afalți în durere și nevoie. A permite altor oameni să se simtă ca făcând parte din tribul oamenilor, și nu ca pe ceva anormal, sau mic, va duce la ură. Trebuie să pornim un dialog care permite tuturor să fie auziți și acceptați. Numai atunci vom vedea cum ura se topește. Și, până ce reușim să ne deschidem inimile, aveți grijă de voi!
Articol adaptat și preluat de pe ScaryMommy.com. Autor - Amy B. Chesler
Vezi această postare pe Instagram
Surse foto: instagram.com/amybchesler/
Urmareste-ne pe Google News
