Mi-am cunoscut mama biologică la 27 de ani și mi-am dat seama că nu m-a dorit niciodată

Uneori cea mai mare binecuvântare din viața unui copil este să fie adoptat. Respinși de către părinți, lăsați în spitale, abandonați, singuri pe lume, copiii care își găsesc o familie care să îi accepte și să iubească sunt cu adevărat norocoși. A aflat acest lucru o femeie care și-a întâlnit mama biologică la vârsta de 27 de ani și și-a dat seama că nu a dorit-o niciodată, ci a insistat să se întâlnească să își prezinte motivele pentru care a abandonat-o doar pe ea, nu și pe ceilalți trei frați.

Fiind adoptată de familia în care a crescut aproape 3 decenii, la vârsta de doar trei luni, tânăra a trecut printr-o perioadă de confuzie și decepție majoră atunci când și-a dat seama că mama e naturală nu a dorit-o niciodată, ci a adus-o pe lume doar ca să o arunce în brațele unor străini, străini care s-au dovedit a fi familia ei adevărată.

„Întâlnirea cu mama mea adevărată a fost un fiasco total. Nu o să o uit niciodată”

„De la bun început o să vă spun că întâlnirea cu mama mea biologică nu a decurs conform așteptărilor mele. Credeam că femeia care mi-a dat viață o să își ceară iertare pentru că m-a abandonat, o să aibă măcar o urmă de regret sau de remușcare pentru că nu m-a luat acasă cu ea să mă crească, dar de fapt s-a dovedit exact contrariul. Mama mea nu m-a dorit niciodată, toată conversația noastră s-a învârtit în jurul ei și a problemelor ei.

Nu m-a întrebat nicio clipă cum am supraviețuit în toți acești ani, ce părere am despre faptul că m-a abandonat și ce am simțit crescând într-o familie de străini. Mi-a povestit despre problemele prin care a trecut în sarcină și care au împiedicat-o să mi fie mamă în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea, a reușit să fie mamă atâția ani pentru ceilalți trei copii ai ei pe care i-a păstrat lângă ea. Eu am fost primul și singurul copil pe care l-a abandonat și l-a lăsat pe mâna unor străini.

Mi-am imaginat dintotdeauna că întâlnirea cu mama mea adevărată va fi ca în filme, că ne vom strânge în brațe, ne vom săruta pe obraz și ne vom șterge lacrimile una alteia. Dar de fapt a fost un fiasco total, un eșec, sufletul meu plângea în timp ce mama îmi tot dădea explicații despre problemele ei din adolescență care au împiedicat-o să mă crească. În sufletul meu de copil abandonat, am iertat-o și i-am propus să vină la un eveniment foarte important din viața mea care avea să se petreacă în curând. Dar m-a dezamăgit din nou și nu a apărut”, își amintește femeia.

„Oare s-a simțit vinovată că m-a abandonat într-o parcare?” O femeie este hotărâtă să-și găsească mama naturală după 30 de ani de când a fost abandonată

„Am încercat să o înțeleg și în același timp am judecat-o foarte dur, iar acest lucru mi-a afectat mintea, liniștea, somnul…”

Imediat după întâlnirea cu mama ei naturală, starea de sănătate mentală a femeii a început să se degradeze ușor-ușor. Aceasta a alunecat pe panta sinuoasă a depresiei, s-a simțit trădată, abandonată în adevăratul sens al cuvântului, furioasă pentru că mama ei putea să crească copii, dar nu și pe ea.

„După ce am trecut de faza depresiei am început să mă simt nesigură și să îmi proiectez toate nesiguranțele mamei mele asupra mea. Mă gândeam prin ce a trebuit să treacă, teama, anxietatea atunci când m-a adus pe lume și nu avea cum să mă crească. M-am gândit ce aș fi făcut eu în situația în care aș fi dat naștere unui copil, băiețelului meu care acum are șapte ani și nu mi-aș fi permis să-l țin lângă mine. Am încercat să o înțeleg și în același timp am judecat-o foarte dur, iar acest lucru mi-a afectat mintea, liniștea, somnul…

După ce nu s-a prezentat la evenimentul la care o invitasem am început să o urăsc pentru că a scos tot ce este mai rău din mine și m-a făcut să mă simt o femeie și o mamă copleșită de trauma abandonului. Întâlnirile cu mama îmi provocau o anxietate inexplicabilă, încât nu puteam lăsa băiatul în grija nimănui, nici măcar a părinților mei adoptivi. Trebuia să fiu prezentă 24 din 7 în viața băiețelului meu, altfel eram o mamă rea, la fel ca și mama mea, în închipuirile mele. Comparându-mă mereu cu ea am suferit de un sentiment de vină extrem, adunat cu depresie, anxietate, teamă astfel încât abia mă mai recunoșteam când mă uitam în oglindă”, își amintește fiica abandonată.

Ziua în care mama mea m-a abandonat

„Am pus lucrurile cap la cap atunci când am avut cel mai dur atac de panică din viața mea”

În timpul unui atac de panică dificil, când fiica abandonată se afla în propria ei mașină la coadă la Starbucks pentru a-și alina suferința cu café latte, un străin a întrebat-o dacă se simte bine. Și atunci și-a dat seama pentru prima dată că nu este deloc bine și nici nu vrea să admită acest lucru. Fiica abandonată avea mai multe probleme psihice determinate de abandonul mamei ei.

„Acela a fost momentul în care am decis să caut ajutor, am luat legătura cu un terapeut, am mers săptămânal și periodic la ședințe de terapie și am început să-mi îmbunătățesc viața. O simplă întrebare a unui străin dacă mă simt bine mi-a făcut nu numai ziua mai bună, ci și viața mai bună. Am învățat să-mi canalizez emoțiile negative departe de viața mea de familie și să mă concentrez asupra iubirii pe care o transmitem băiatului meu.

Îmi doream ca feciorul meu să știe că sunt mereu acolo pentru el, că îl văd, că îi sunt alături și că nu o să îl abandonez niciodată. Mi-am dat seama că o mamă face tot ceea ce îi stă în putință pentru ca micuțul ei să fie bine și cred că asta încerca să facă și mama mea. Nu o scuz și nu îi justific în niciun fel decizia de a mă abandona, dar poate că așa a crezut ea că o să-mi fie mai bine în viață, dându-mă unor străini care aveau să-mi ofere un trai mai bun.

Din păcate, povestea mea nu are un final fericit, dar chiar dacă mama mea nu mă vrea în viața ei, mă vreau eu în viața mea, sănătoasă din punct de vedere emoțional și mental… Vreau să fiu pregătită pentru a-i sări în ajutor copilului meu, pentru a-l apăra, pentru a-i fi alături în orice moment al vieții lui”, concluzionează fata abandonată.

A-ți abandona propriul copil poate fi o decizie supusă judecății celor din jur foarte aprige, dar mamele, din dorința de a face tot ceea ce este mai bine pentru pruncii lor, iau unele hotărâri scandaloase, care par lipsite de sentimente. Poate că acelea sunt singurele soluții de moment pe care le găsesc, singurele soluții de salvare din perioade grele, cu marcaj și încărcătură emoțională pentru întreaga viață.