Da, ați citit bine titlul: urăsc să mă duc cu copilul în parc. Anya are acum 8 ani și în fiecare an al vieții ei am avut adevărate stări de disconfort, de nervozitate și chiar și atacuri de panică la ieșirile în parc. Da, mai știu și că una dintre bifele obligatorii ale unui parenting cu adevărat responsabil în vremurile noastre este să duci copilul cât mai des în parc. Îmi asum că de ceva vreme nu bifez eu asta, ci soțul meu. Îmi amintesc și că, la un moment dat, mama mea, în primii 2 ani de viață ai Anyei, a exclamat exasperată că ea nu își amintește să ne fi scos pe noi (adică eu și sora mea) atât de des în parc.
Și acum vor urma explicațiile ... un soi de ghid pe vârste, care nu este aici să mă justifice, că m-am împăcat demult cu relația mea defectuoasă cu ieșirile în parc. Este aici ca să caut printre voi mămici care rezonează cu mine dar și să ofer un tablou al viitorului pentru mămicile aflate la început de drum, care, ca și mine, se simt rușinate că au astfel de sentimente cu privire la această activitate.
Primul an: de-a v-ați ascunselea!
Cum spuneam mai sus, prima mea ieșire cu copilul în parc se întâmpla în iulie 2011. Tot atunci am avut și primul meu atac de panică. Nu sunt deloc genul panicos, însă când vezi cum buzele unei băbuțe (drăguță, de altfel) se îndreaptă spre mânuța bebelușului tău de o săptămână... o cam iei razna! Da, am un bebeluș drăgălaș, dar nu e de pupat, de atins, de respirat în fața lui! Stai naibii deoparte! În următoarele zile am întâlnit mame care mă judecau pentru că nu alăptam și îi dădeam bebelușului biberonul, care, fără nicio jenă, îmi spuneau asta în față. It's my fucking business! Am întâlnit bărbați care se așezau pe bancă lângă mine și cărucior și își aprindeau relaxați o țigară. Am întâlnit părinți care își lăsau copiii să arunce cu diverse jucării în cărucior, bunici care credeau că este normal să le las nepoții să împingă căruciorul ca să simuleze o mașină de curse. Așa că după o lună de activat în parc, am decis să mă ascund. Evitam toate zonele aglomerate și mă retrăgeam citind o carte cât bebe dormea. Apoi, când a mai crescut puțin, încercam să mă duc în parc în orele în care nu era aglomerat, și, dacă, începea să se aglomereze mă plimbam cât mai mult.
Următorii 2 ani: Prinde-mă dacă poți!
Apoi a început perioada de descoperiri și curiozități și de socializare primitivă. Adică perioada dintre învățatul mersului până la intratul la grădiniță. Pentru mine a fost cea mai dificilă perioadă. Și nu pentru că am avut copil dificil, ci pentru că întâlneam copiii dificili în parc, și părinți pe măsura lor. Au urmat evenimente de certuri pe jucării, de împins, de aruncat nisip în ochi, de luat cu forța trotineta, de scuipat (da, ați citit bine, Anya a fost scuipată de un puști de 3 ani), de ferit copilul de diverse proiectile, precum pietre, sticle cu apă, o dată chiar și geanta mămicii.
Ajunsesem să vin din parc epuizată, după ce 2-3 ore alergam continuu după copil, încercând în același timp să o feresc de pericolele care o urmăreau și în același timp să rămân calmă când ceilalți părinți asistau nepăsători la conflictele pe care odraslele lor le inițiau. Fiecare ieșire în parc apoi se încheia cu o sesiune de bocete, cauzate fie de vreun conflict fie de simplul fapt că trebuie să mergem acasă. Așa că am avut zile când, pur și simplu, preferam să trec peste nevoia de socializare a copilului, și să mă pun pe mine pe primul loc. Așa că evitam parcul și mergeam doar să plimbăm cățelul. Și atât!
Citește și o aventură mai detaliată: Scuipă-l, sparge-i capul şi, eventual, ca să fie educativ, învaţă-l şi să prizeze nisip!
Anii de grădiniță: grupul mamelor băutoare de bârfe
Oho! Și încă cum "beau" ele bârfa asta, ca pe cel mai savuros pahar de vin, și nici măcar nu au nevoie de lămâie. Perioada grădiniței a însemnat trecerea de la socializarea primitivă la cea umanoidă. Adică momentul acela când nu trebuie să mai stai ca un elicopter pe lângă copil. Când se dă singur în leagăn, se urcă singur pe tobogan, stă cu orele cu alți copii să se joace în nisip. Și nu prea mai are nevoie de tine decât când i-e sete, când îi este lene să își facă vânt singur în leagăn sau când a decis că este timpul de o înghețată. Uneori se mai iscă și mici conflicte, care se rezolvă repede. Așa că tu, mami, te simți 80% din timp inutilă. Și stai resemnată pe o bancă.
Eu una sunt introvertită și nu găsesc plăcută socializarea cu persoane necunoscute. Însă, fără să vrei, ca mamă, te trezești angrenată în discuțiile mamelor care, ca și tine, încearcă să simtă o utilitate în prezența lor în parc, în afară de cea de paznic al copilului, desigur. Și auzi bârfe, despre mama care lipsește în acea zi, desigur. Despre ce a spus ea că a făcut acum câteva zile, despre cum a ales ea nu știu ce cănuță de apă care nu are tetina care trebuie, despre soțul ei care nu o ajută deloc, despre cum a alăptat numai până la 3 luni și de-asta copilul ei se îmbolnăvește des. ... Ghiciți ce am făcut? Nu am dat niciodată detalii despre viața mea personală, despre unde lucrez, despre cum îmi cresc copilul, nu m-am angrenat niciodată în discuții despre persoane care nu sunt de față și, am avut multe zile în care, mă prefăceam că am treaba pe telefon, că vorbesc la telefon sau că ascult muzică. Nu are rost să mai explic de ce.
Școala a venit, copilul s-a liniștit și tati în parc este poftit!
Acum avem deja doi ani de școală, iar ieșirile în parc presupun aceeași inutilitate în prezența părintelui ca și mai sus. Mai precis, nu faci altceva decât să îl păzești. Acum nici măcar să rezolvi conflicte nu mai trebuie. Nevoie de înghețată însă rămâne. Acum ajungi și tu, ca părinte, să socializezi mai confortabil, pentru că deja ai ani de zile de când te cunoști cu ceilalți și i-ai cernut pe cei cu care rezonezi. Însă, eu, ca mamă cu două joburi, cu o casă de întreținut, cu mâncare de făcut, de fiecare dată când ies cu copilul în parc mă gândesc la câte am de făcut acasă. Iar eu stau ca un popândău să pierd timpul în parc! Așa că am decis că cea mai bună soluție este ca tati să fie cel ce își asumă rolul de popândău paznic de copil în parc. Pentru că el oricum acasă nu face mai nimic din treburile casnice pe care eu le fac, de obicei. Și s-a demonstrat științific că creierul lor nu este programat să își facă griji cu treburile casnice.
Asta în timpul săptămânii. În week-end ies și eu cu ei, dar de cele mai multe ori ne doare gâtul pe amândoi învârtindu-ne după grupul de copii care dau ture cu bicicleta. Uneori, prefer să ieșim numai nou două cu bicicletele / trotinetele, ca să mă simt și eu băgată în seamă și să fac ceva. Însă, deja, Anya a ajuns la perioada când mami este cam plictisitoare, și o plimbare numai cu ea cu bicla este "super boring", după primele 10 minute. Așa că foarte repede mă pune să sun la prietenii ei să îi chem în parc. Și trec iar la stadiul de popândău.
Popândău sau nu, parcul pentru copii înseamnă socializare și activități în aer liber. Chestiuni de parenting care ajută în dezvoltarea copilului. Pentru noi nu contează ce înseamnă. Așa că, mamă responsabilă ce am fost și sunt, trec peste aversiunea mea pentru ieșit în parc, și accept că este ceva ce trebuie făcut. Și îmi amintesc cum în copilăria mea ieșeam singură în parcul din spatele blocului încă de pe la 5-6 ani. Pentru că ai mei mă vedeau de la geam, și pentru că trăiam într-un orășel de provincie liniștit. Acum asta este imposibil, mai ales în București. Probabil că pe la 12-14 ani o voi lăsa și eu în spatele blocului. Însă voi sta cu o teamă constantă, o voi suna din 10 în 10 minute, și ura mea pentru ieșitul în parc va fi la fel. Chestiuni de mamă care din exterior par minore, însă devin adevărate conflicte interne, ce capătă și ceva conotații amuzante, nu-i așa? Că de-asta noi, părinții, nu ne plictisim niciodată!
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Șef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
