Viața de mamă cu patru copii
O parte din mine îmi spune că nu am motive să îi învinuiesc pe cei care procedează astfel. Adevărul este că intru într-un soi de mod de funcționare specific mamelor... (voi, mamele, știți mai bine la ce mă refer). Nu își dorește nimeni să aibă de-a face cu o femeie care cară un copil de 9 kilograme într-un braț, în același timp brațul celălalt susținând un copil de 17 kg în vârstă de 3 ani care se zvârcolește și urlă inconsolabil...
Când ești mamă de patru copii ai parte de aventura vieții. Fără să exagerez vreun pic. A durat ceva până mi-am convins soțul, care era mulțumit doar cu trei. I se pareau mai mult decât suficienți, iar trecerea de la trei la patru copii aproape ne-a dărămat. Însă am avut noroc că ne-am acomodat într-un fel de zonă defensivă. Mai pe românește, fie ce-o fi. Unde sunt trei, crește și al patrulea.
Așa că am ajuns la acest număr care (și mie îmi) pare incredibil și am ajuns să observ cum reacționează oamenii față de noi în public. Am observat că atunci când cei din jur mă observă cu copiii mei în formulă completă, cu vârste de 7, 5, 3 ani și respectiv 5 luni, manifestă cel puțin una dintre următoarele trei reacții: de derâdere, uimire sau teamă. De asemenea, un alt aspect interesant pe care l-am remarcat a fost că atunci când am avut nevoie de cel mai mare ajutor vreodată în viață, foarte puțini sunt dispuși să ți-l ofere. Nu mă refer la acele persoane care mă cunosc și care îmi sunt mereu aproape. Cum ar fi părinții mei care trăiesc la o oră distanță și ne ajută în permanență. Efectiv cred că am fi pierduți fără ei. Și socrii mei sunt de mare ajutor, locuind la zece ore distanță, dar când vin în vizită se implică semnificativ. Nu pot să nu menționez prietenii dragi, și ei părinți de mai mulți copii, care ar renunța într-o clipă la ceea ce fac pentru a-mi sări în ajutor în cazul unei urgențe. Toți aceștia sunt aur curat, nu aș putea supraviețui unei zile întregi, nici măcar unei ore, dacă nu ar exista.
Oamenii mă privesc cu diverse expresii
Revenind la ceea ce ziceam, este vorba despre persoanele pe care le întâlnesc zi de zi în drumurile mele: la magazin, la sala de fitness și chiar la biserică. Sunt oameni care se tem de mine sau poate se tem de copiii mei să le zicem...sălbatici. Nu am fost binecuvântată cu copii calmi, ci sunt catastrofali, curioși și pasionați, care cer în același timp indepedndență și iubire din partea mea.
Cei care mă privesc în derâdere: da, despre tine este vorba, Sorina, fostă colegă de facultate. Îți cunosc privirea disprețuitoare. Nu e ca și cum ai încerca să o ascunzi. Văd cum îmi analizezi familia din cap până în picioare, judecând modul în care îmi țin în brațe copilul de trei ani (este al naibii de greu să ai trei ani și să fii al treilea copil din familie; în plus, este un scorpion tradițional, are nevoie de multă dragoste) și modul în care îmi las copiii de 7 ani și 5 ani să alerge prin magazine. Așa că ai putea înceta să îmi arunci ocheade și nu m-aș supăra dacă mi-ai arunca o mână de ajutor. Promit că nu mă supăr. Cum ar fi, de exemplu, să explici oamenilor care îmi privesc copiii șocați că au fost și ei cândva copii și că nu este o perioadă nici ușoară și nici liniștită. Iar patru copii nu-ți ușurează deloc sarcina.
Cei care mă privesc cu uimire: acest tip de persoane implică femei care stau la o oarecare distanță, cu gura ușor căscată. Bonus, uneori țin mâna peste piept (ca și cum ar încerca să prevină un infarct cauzat de vederea copiilor mei). Mă gândesc că ai putea să-ți iei inima în dinți și să vii să îmi spui ceva greu de conceput pentru tine, cum ar fi că am niște copii adorabili. Chiar dacă asiști la o criză de tantrum în fața raionului de dulciuri. Categoria privitorilor cu uimire este preferata mea, trebuie să recunosc. Într-un mod bizar îmi reamintesc ca am parte de patru copii minunați. Și aceste persoane, ca și cele care privesc în derâdere, se tem într-un fel de mine și rareori își oferă ajutorul.
Cei care mă privesc cu groază: ca și cum s-ar putea cumva contamina de ceea ce am eu (n.r. patru copii). Că stând aproape de mine și de progeniturile mele se vor procopsi în mod subit cu patru copii. Această categorie va face tot posibilul să ne evite. Cum este vecina de la patru, abia căsătorită, îndrăgostită de shopping și de călătorii, care menține o distanță respectabilă de fiecare dată când drumurile ni se întâlnesc. Tot la magazin, de obicei, la raionul de fructe și legume. Trebuie să aflați un lucru: vouă vă este teamă de mine. Mie nu îmi este teamă de voi. Așa că îți promit, dragă vecină Ioana, că familia ta nu se va multiplica văzând cu ochii dacă unul din copiii mei te va ține de mână.
Dacă aș face un fel de rezumat, aproape întotdeauna cei care mă privesc cu groază sunt cei mai răi. Aș prefera să am de-a face cu Sorina zilnic, cel puțin nu îmi stă în cale sau nu-mi îngreunează viața. Într-un final la asta se rezumă totul: mă ajuți sau te dai la o parte.
Poate fi dificil să ai patru copii, dar aș minți dacă aș spune că mi-a făcut viața mai rea. De fapt, cei patru copii m-au ajutat să fiu mai puternică. Cer ajutor atunci când simt că am nevoie. Pot fi asertivă când trebuie să fiu astfel. Continui să mă stresez pentru lucrurile care nu ar trebui, dar o fac mult mai puțin decât înainte. Nu mă simt invincibilă, dar mă simt puternică pentru că am patru mici vieți care sunt responsabilitatea mea. Ei sunt ai mei. I-am crescut în corpul meu, le-am dat naștere, i-am hrănit și îi iubesc mai mult decât orice pe lume. Acești patru copii m-au făcut să mă simt mai puternică decât orice alt lucru din viața mea. Așa că poate lucrurile ar trebui să stea invers și să fie vorba despre oameni care să se teamă de mine.
Citește și: Cum este să crești 6 copii în România?
Adaptare după articol scris de Gwen Skar pentru www.scarymommy.com
Urmareste-ne pe Google News
