Am crezut că părinții mei sunt decedați timp de 38 de ani. Apoi am primit un email care mi-a schimbat viața

A crezut că părinții ei biologici nu mai erau în viață, dar a aflat că mama ei trăia

Cat Powell-Hoffmann este mamă, scriitoare și artist plastic. A fost adoptată din Coreea de Sud de un cuplu din SUA pe când era bebeluș, dar știa că fusese abandonată la naștere și că nu mai avea rude în viață în țara de origine. 

Într-o confesiune pentru „HUFFPOST”, Cat a povestit că, în anul 2011, a primit un telefon de la o agenție de adopție și i s-a spus că mama ei biologică era în viață:

„În iunie 2011, am primit un email care mi-a schimbat viața. Acel email mi-a fost trimis de o femeie care lucra la agenția de adopție care mi-a găsit un cămin pe când eram bebeluș. Căuta pe cineva care avea numele meu de fată și care era un orfan din Coreea de Sud, acum 38 de ani și care, la un moment dat, a fost luat în străinătate purtând o salopetă cu inimioare roșii. De fapt, acea femeie căuta pe cineva ca mine.

La început eram nerăbdătoare- voiam să știu cine mă căuta. Oare era vorba despre un văr îndepărtat sau despre vreun unchi? Poate era vorba despre un frate vitreg sau despre o soră vitregă? În orice caz, credeam că nu putea fi vorba despre unul dintre părinții mei biologici în condițiile în care, pe certificatul meu de adopție scria „abandonată la naștere, fără rude în viață”. În plus, părinții mei adoptivi mi-au explicat că probabil mama mea naturală fusese mult prea săracă și/sau prea tânără ca să mă crească. Poate că era o elevă de liceu abuzată sau poate prostituată. Astfel de presupuneri sunt firești în cazul unei persoane care a fost adoptată din Coreea de Sud la acea vreme.

După ce i-am confirmat identitatea mea, femeia de la agenție mi-a mai trimis un email, în care mi-a scris: „Tu ești o persoana pe care o căutăm. Te putem deranja cu un telefon săptămâna viitoare?” Eu am insistat să vorbim chiar în acea zi, nu mi-au plăcut niciodată suspansul și surprizele. De altfel, sunt genul de persoană care caută să afle mai înainte cum se va termina un film sau care se apucă și citește o carte începând cu ultimul capitol.

Când femeia de la agenția de adopții m-a sunat, mi-a pus următoarele întrebări: „Stai jos?”, „Da”, i-am zis eu. „Ești la volan?”, „Nu, nu sunt”. „În regulă. Ei bine, mă bucur să te anunț că ai o familie în Coreea de Sud. Mama ta se simte bine, este sănătoasă. Regret să te anunț, dar tatăl tău a decedat din cauza unui cancer pulmonar. Ai doi frați mai mici și...o soră geamănă”. „Dumnezeule!”, am spus eu. După ce am închis telefonul, pur și simplu mă clătinam pe picioare și m-am așezat pe podeaua de lemn. Nu mai puteam să respir. Nu mai puteam nici să mă mișc.

Brusc, m-am simțit foarte singură. În interiorul meu era o adevărată „furtună”, care m-a făcut să trec de la inerție la durere și apoi la entuziasm. Mi-au revenit în minte imagini cu mine din copilărie, de când aveam 5, 8 sau 11 ani și când obișnuiam, vara, să stau în curte sau să mă ghemuiesc în camera mea, încercând să trec peste singurătatea care mă măcina. 

De fapt, nu am fost niciodată singură- am avut părinți care s-au ocupat de mine, frați cu care m-am ciondănit și numeroși prieteni, care nu mă lăsau și îmi dădeau telefon spunându-mi „Știu că ești acasă! Hai afară, la joacă!” Cu toate acestea, mă simțeam copleșită de singurătate”. 

A primit două scrisori de la familia ei din Coreea de Sud

La scurt timp după ce primise emailul prin care aflase că mama și frații ei trăiau, Cat a primit două scrisori: una de la mama ei și una de la sora ei geamănă:

„Mai târziu, tot în acea zi, femeia de la agenția de adopții mi-a trimis două scrisori, una de la sora mea geamănă și una de la mama mea biologică. Am deschis-o mai întâi pe cea de la mama. Mi se adresase cu numele meu de când fusesem adoptată, „Yi Soon” și a încheiat cu „De la mama ta”. Atunci am izbucnit în plâns. Cuvintele ei erau pline de tandrețe și delicate, ca și cum aș fi fost în fața unor fulgi de zăpadă care dansau. Mi-am dorit și mai mult să plâng după ce am citit ultimul rând al scrisorii: „Nu îmi vine să cred că totul este real”.

Scrisoarea de la sora mea a fost și mai emoționantă. A vorbit despre faptul că era mamă și artist- la fel ca mine. A vorbit despre faptul că ilustrase una dintre seriile mele favorite, „Anne of Green Gables”, pentru un editor coreean. A vorbit despre faptul că nu îi plăceau fructele de mare, dar că îndrăgea berea- ne asemănam și din acest punct de vedere. Era ca și cum, deși ne aflam la mare distanță una față de cealaltă, trăiam vieți paralele- fapt care m-a bucurat și m-a îndurerat deopotrivă. Cel mai mult m-a durut că am pierdut mulți ani pe care am fi putut să-i petrecem împreună. Oare de aceea nu reușeam să nu mă las copleșită de singurătate în copilărie? Oare ea era motivul? 

Cele două scrisori au creat în jurul meu un „șanț”, suficient de adânc cât să pot pătrunde în el. Am simțit că emoțiile mele, ale surorii și ale mamei mele mă făceau să fiu prizonieră acolo”.

Și-a întâlnit sora geamănă și mama biologică

Continuându-și confesiunea pentru sursa citată, Cat a dezvăluit că a reușit să-și întâlnească sora geamănă și mama biologică. Întâlnirea cu ele a avut însă loc în SUA și i-a dăruit șansa de a afla mai multe lucruri despre familia de origine:

„Femeia de la agenția de adopții a organizat o întâlnire între mine și familia mea două luni mai târziu. Inițial a vorbit despre o agenție de adopție din Seoul, dar ulterior și-a dat seama că era mai ușor pentru mine să „diger” totul pe pământ american. De aceea, în august am zburat spre Tulsa, Oklahoma, unde aveam să-mi întâlnesc familia. Singurele persoane care m-au însoțit atunci au fost cele care îmi sunt cel mai apropiate: fiul meu și cei mai buni doi prieteni ai mei.

În ziua întâlnirii, am fost întâmpinați de femeia de la agenția de adopții. Ne-a dus într-un dur al sediului din Tulsa, ne-a prezentat conducerii și apoi ne-a împărțit în două grupuri. Prietenele mele au fost îndrumate către o sală de conferințe. Eu și fiul meu am fost invitați într-o altă încăpere, în care urma să le întâlnesc pe sora și pe mama mea. Liniștea de acolo era copleșitoare- aveam impresia că secundele nu mai treceau. La un moment dat, am auzit șoapte, iar două femei și-au întins brațele spre mine ca să mă îmbrățișeze, cu ochii plini de lacrimi. 

Imediat mi-am dat seama cât de mult semănam cu sora mea. Aveam aceleași trăsături, făceam aceleași gesturi cu mâinile și chiar râdeam la fel. Era ca și cum aveam în față o străină care îmi „furase” fața și care îmi folosea vocea- numai că una dintre noi vorbea limba coreeană, iar cealaltă nu. A fost extrem de confuz și de straniu să știu că împărțisem același pântec cu o ființă pe care o întâlneam iar abia după 38 de ani.

Mama mea biologică avea părul negru, ondulat și tuns scurt. Era umilă, dar totodată foarte energică și se comporta ca și cum ar fi încercat să nu-și dezvăluie forța. Când a zâmbit, mi-am regăsit fiul în colțurile gurii ei și în expresia ochilor. 

Primele vorbe pe care le-am auzit de la mama mea au fost „Mianhae”, care se traduc prin „Îmi pare rău”. După aceea, mi-a zis: „Saranghae”, care înseamnă „te iubesc”. Apoi s-a întors către sora mea și i-a zis că și pe ea o iubește.

Cu ajutorul unui translator, am putut să aflu foarte multe lucruri despre familia mea- atât de multe, încât simțeam că pur și simplu îmi exploda capul. Am învățat că, în limba coreeană, părinții mei sunt „Omma” (mama) și „Appa” (tata). Am aflat că sora mea se născuse cu 15 secunde înaintea mea. Am aflat că numele pe care îl primisem la naștere era, de fapt, cel al mătușii mele, numai că era inversat, „Soon Yi”. În plus, am aflat că, în anul 1973, gemenii erau considerați aducători de ghinion în Coreea de Sud. Mi s-a spus că mătușa mea i-a zis mamei mele că trebuia să se hotărască pe care dintre gemeni să-i păstreze. Apoi mi s-a spus și că tatăl meu plânsese după mine imediat după ce născusem.

Mi-am dat seama și că, în momentul în care mama s-a întors și către sora mea și i-a spus „te iubesc”, de fapt aceasta auzise pentru prima dată asemenea vorbe, în condițiile în care mama noastră refuzase pur și simplu să le utilizeze numai pentru una dintre noi. Acest lucru mi-a frânt inima.

Când am plecat din acea sală de conferință, am simțit că renăscusem. Când mă născusem, mama nu avusese voie să-mi dea un nume oficial, dar atunci, după 38 de ani, avea acest drept. De aceea, am primit numele „Jinah”, iar fiului meu i s-a spus „Jin-Yeong”. 

Mama a încercat din răsputeri să recupereze cumva anii pierduți alături de mine, însă diferențele culturale dintre noi și-au spus cuvântul. Nu ne înțelegeam când vorbeam și eram obișnuite să trăim total diferit”.  

A reușit să-și viziteze familia în țara de origine

În cadrul confesiunii pentru sursa citată anterior, cea care și-a regăsit familia de origine după 38 de ani a venit cu detalii despre obstacolele pe care le-a întâmpinat când a fost în Coreea de Sud pentru prima dată:  

„O regulă nescrisă din Coreea de Sud este aceasta: să respecți persoanele în vârstă. Mi-am dat seama de așa ceva când am fost pentru prima dată la Seoul, alături de fiul meu și de o prietenă. Ajunsă acolo, mi-am jignit mama pentru că am refuzat să mănânc fructe de mare, pentru că am postat o fotografie cu ea pe Social Media și pentru că am băut o bere în prezența ei. Atunci a devenit mai rece și mai distantă și, în aceste condiții, timp de câteva zile nu a fost tocmai afectuoasă față de mine, ci a preferat să ne lase să ne plimbăm printr-un oraș cu care nu eram familiarizați și a cărui limbă nu o vorbeam.

Îmi venea să mă bat singură pentru că nu fusesem suficient de atentă, pentru că nu mă documentasem despre tradițiile din țara mea de origine înainte să ajung acolo. La un moment dat, pe când mama mea era încă rezervată față de noi, mi-am permis să-i spun: „Îmi pare rău! Îmi pare rău, mamă!”

Îmi doream să pot explica familiei mele din Coreea faptul că, începând de la 18 ani, eu eram propriul meu șef și că luam singură decizii. Voiam să le spun că fusesem o idioată și că voi încerca să fiu o fiică bună, că trebuie numai să aibă puțină răbdare cu mine. Voiam să le spun că îmi doream să mă schimb- doar aveam nevoie de puțin timp ca să mă adaptez la o viață nouă pentru mine. 

Din pricina barierei lingvistice dintre noi, am comunicat mai ales prin semne, prin urmare nu reușeam să descifrez decât emoții de bază, în timp ce îmi doream extrem de mult să pot avea o discuție deschisă cu ei”. 

A explicat cum i s-a schimbat viața de când și-a întâlnit familia de origine

Cea care a dezvăluit că a crezut că părinții ei erau decedați timp de 38 ani și-a încheiat confesiunea pentru sursa menționată insistând asupra ideii că își dorește mult să aibă o relație tot mai strânsă cu familia ei din Coreea de Sud: 

„Faptul că mi-am întâlnit familia de origine a fost pentru mine un dar minunat și dureros deopotrivă. Practic, am fost trimisă pe un drum al cunoașterii de sine la care nu m-aș fi gândit vreodată și pentru care nu eram pregătită. Așa am început să-mi pun întrebări legate de cine sunt, de unde sunt, ce înseamnă de fapt familia pentru mine și să mă gândesc la cum aș putea să merg mai departe. În același timp, întâlnirea cu familia mea ne-a oferit atât mie, cât și fiului meu, șansa de a avea acces la o „istorie” ce este de fapt a noastră.  

Au trecut doi ani de când m-am văzut ultima dată cu familia mea din Coreea. Până la izbucnirea pandemiei, am apucat să discutăm lucruri precum dubla cetățenie, vizite și am luat lecții de „Hangul”. Fiecare dintre noi își dorea să fie parte din viața celuilalt- indiferent de cât de dificil era să facem asta- însă viețile noastre au fost date peste cap de nenumărate ori. Pandemia a lovit, fiul meu și-a reluat serviciul militar în marină, cel de-al doilea soț al mamei mele a murit, a murit și tatăl meu adoptiv, apoi eu m-am căsătorit cu dragostea vieții mele. Totul a fost dificil sau epuizant sau înspăimântător sau straniu sau complet nou, prin urmare nu am reușit să ne croim un drum împreună. 

Nu știu sigur când îmi voi putea revedea iar familia de origine, însă îmi doresc mult să realizez acest demers. Mama mea nu și-a întâlnit ginerele, iar el nu a apucat să cunoască și altă latură a mea. Acum, că mi-am regăsit familia, nu vreau să o pierd”.  

Un bărbat s-a reunit cu mama biologică la 42 de ani și a aflat că a fost furat la naștere