Din păcate, divorţul este un eveniment din ce în ce mai întâlnit în toată lumea, însă în acest articol nu discutăm motivele care duc la asta, ci felul în care cei doi adulţi reacţionează atunci când se ajunge la astfel de situaţii, mai ales în cazul în care sunt implicaţi şi copiii.
Pentru cei doi, indiferent de tipul sentimentelor care mai există, despărţirea nu are cum să fie uşoară, iar aceasta necesită înţelegerea situaţiei, acceptarea ei şi readaptarea la noua viaţă. Atunci când vine vorba de copii, propriile sentimente trec pe planul al doilea, iar starea emoţională a copilului ar trebui să devină pentru părinţi o prioritate. De multe ori, părinţii îşi subestimează copiii şi consideră că aceştia nu simt şi nu înţeleg conflictele care există între părinţi şi că divorţul nu îi afectează prea mult. În realitate, nu este deloc aşa. Chiar dacă se află la o vârstă fragedă, copilul poate să simtă tensiunea din casă, nefericirea părinţilor şi absenţa unui părinte. Dacă se află la vârsta la care începe să înţeleagă mai bine ceea ce îl înconjoară, poate avea chiar sentimente de vinovăţie legate de despărţirea părinţilor, mai ales dacă au existat situaţii în care aceştia îl pomeneau în discuţiile lor aprinse. Copilul poate crede că este motivul nefericirii părinţilor, că a greşit cu ceva sau că este nedorit, iar asta nu poate fi decât traumatizant pentru el şi decisiv în dezvoltarea sa emoţională.
În cazul unui divorţ mulţi părinţi devin egoişti şi se transformă în principalul duşman al partenerului, uitând că nu trebuie să ducă o luptă şi nu trebuie să demonstreze celuilalt ceva, ci trebuie să se îngrijească de echilibrul emoţional al copilului şi să facă în aşa fel încât fiecare să depăşească într-un mod civilizat acest eveniment nefericit.
Atunci când cei doi au luat decizia de a divorţa, este foarte important chiar să consulte un psiholog, pentru a găsi cea mai bună metodă de a-i explica situaţia copilului, astfel încât să nu îl afecteze şi mai tare. Copilul trebuie asigurat că, pentru părinţi, el reprezintă cel mai bun lucru pe care îl au împreună, că divorţul nu va schimba relaţia pe care o are cu fiecare sau iubirea pe care ei i-o poartă. I se va explica cum va schimba divorţul viaţa lor de familie şi dacă părinţii se despart, nu înseamnă că se despart şi de copil. Foarte mulţi copii care au crescut cu părinţi divorţaţi spun că, atunci au simţit cum unul dintre părinţi a divorţat şi de el, nu doar de partener, iar asta poate fi extrem de dureros.
Cei doi parteneri trebuie să se gândească la schimbările care urmează să aibă loc, la cum se vor reorganiza, astfel încât fiecare să petreacă timp cu copilul. În acest punct, în unele cazuri, copilul devine obiect de şantaj. Femeia ameninţă bărbatul, atunci când există motive de ranchiună şi aduce în discuţie custodia comună a copilului, bărbatul ameninţă şi el fie că va lupta pentru a-i lua copilul, fie că nu se va implica în creşterea lui, în funcţie de caz. Cel mai grav este atunci când acest război trece dincolo de discuţiile între parteneri şi ajunge la copil, când un părinte încearcă să-l influenţeze negativ, pentru a câştiga lupta împotriva celuilalt părinte. Acest comportament este cât se poate de distructiv, atât pentru partener, cât şi pentru copil.
Părintele trebuie să înţeleagă faptul că nu are nimic de câştigat dacă îl denigrează pe celălalt părinte în faţa copilului şi ajunge el să câştige rolul de „părintele preferat". Chiar dacă obţine asta, copilul nu poate să fie decât nefericit, la gândul că celălalt părinte este împotriva sa, că nu îl iubeşte şi că nu îi vrea binele. Nu îi este suficient să se refugieze sub aripa protectoare a unui singur părinte, ci are nevoie să se simtă iubit de către amândoi. Chiar şi în cazul în care unul dintre părinţi nu are un comportament altruist, părintele, să-i spunem, mai cerebral, trebuie să mascheze asta în ochii copilului, pentru a nu-l face să sufere. Cel mai responsabil trebuie să discute cu părintele care are un comportament nepotrivit şi să-l ajute să înţeleagă cum este bine să procedeze. Un copil care a crescut doar alături de mamă îi va fi recunoscător acesteia pentru devotamentul şi iubirea de care a dat dovadă, dar va avea o suferinţă pentru faptul că tatăl nu s-a implicat în creşterea sa. Chiar dacă, în acest caz, mama nu poate să mintă şi să-i găsească scuze tătalui, poate măcar să-l ajute pe copil să accepte situaţia, să înţeleagă că el nu are nicio vină şi să evite replici precum „tatăl tău nu te-a dorit niciodată, nu te iubeşte, nu îi pasă de tine, are alte familie acum de care îi pasă" etc. Chiar dacă asta ar fi realitatea, nu trebuie expusă în acest mod. Dacă, la maturitate, copilul va conştientiza cum stă situaţia, este bine să o facă singur, nu să te învinovăţească că l-ai împiedicat să aibă o relaţie frumoasă cu celălalt părinte.
Chiar dacă, în momentul în care te desparţi de partener şi motivul este infidelitatea, minciuna, iar sentimentele tale sunt numai de ranchiună, durere şi dorinţă de răzbunare, înţelege faptul că aceste sentimente sunt normale pe moment, dar nu trebuie să persiste mult timp şi nu trebuie proiectate asupra copilului. Chiar dacă, să presupunem, tatăl a fost infidel, nu înseamnă că nu poate fi un tată bun, deşi tu simţi acest gest al lui ca pe o trădare a întregii familii.
În cazul copiilor, mai ales la vârste fragede, aceştia îşi iubesc ambii părinţi în mod egal, chiar dacă există glume şi momente în care îşi exprimă preferinţa faţă de unul dintre părinţi. Prin urmare, este foarte greu să accepte faptul că nu va mai sta în aceeaşi casă cu amândoi şi că, în afară de asta, mai trebuie şi să facă faţă unor certuri, tensiuni şi informaţii care îi pot distruge echilibrul. Aminteşte-ţi cât de greu este atunci când te cerţi cu cineva, mai mult sau mai puţin apropiat şi imaginează-ţi cât de greu trebuie să fie pentru un copil să fie în mijlocul unui conflict, să simtă că nu este iubit şi că unul dintre părinţi este altfel decât credea, de fapt.
Aşa cum decizia de a întemeia o familie se ia împreună cu partenerul, ţi decizia de a separa drumurile se ia tot împreună cu partenerul şi tot împreună trebuie stabilite metodele prin care se va duce la bun sfârşit asta. Cu siguranţă, este o provocare pentru ambii parteneri şi nimeni nu ştie exact cum să procedeze, însă lucrurile se reglează în timp, prin comunicare. Pentru a avea un divorţ cât mai puţin traumatizant, partenerii trebuie să facă pace, atât pentru binele lor, cât şi pentru binele copilului.
Urmareste-ne pe Google News
