„A spus că sunt un copil rău. De ce nu mă iubește nimeni?” O femeie adoptă un copil abandonat și viața i s-a schimbat radical

Mama a doi copii și-a dorit să devină asistent maternal

Deși avea doi copii biologici, o femeie a discutat cu soțul ei și s-au hotărât să devină asistenți maternali. Ideea a pornit de la faptul că au întâlnit o mamă cu un băiețel de 9 ani, care intenționa să-l lase pe acesta în grija unor asistenți maternali întrucât ea simțea că nu mai putea face față să se ocupe de el. 

Cea care a intenționat să devină asistent maternal a povestit, pentru „Love What Matters”, ce a determinat-o să ia în calcul o asemenea decizie:

„Mă aflam pe culoarele Școlii Elementare „Isanti” cu fiica mea după o conferință când am văzut o femeie tânără ce stătea acolo ținând în mână un afiș. Cei care erau pe-acolo evitau să se uite la ea, iar eu bănuiam că dorea să vândă ceva sau să-i convingă pe părinți să se înscrie în diverse cluburi care consumă timpul. Pe măsură ce m-am apropiat de ea, am auzit că încerca să îi oprească pe părinți și să le vorbească despre a fi asistent maternal. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în acele momente, deși aveam zile în care simțeam că nu le mai pot face față propriilor mei copii, dar m-am oprit și am ascultat-o. A început să ne vorbească despre nevoile copiilor care aveau nevoie de asistenți maternali și chiar și fiica mea, ce era în clasa întâi și era mereu în mișcare, s-a oprit și asculta.

Am plecat după ce am ascultat-o pe acea femeie, am condus către casă și, ajunsă la ușă, i-am spus soțului meu plină de entuziasm: „O să fim asistenți maternali!” Eram deja pregătită pentru ca el să-mi enumere toate motivele pentru care nu trebuia să facem asta, întrucât ne era greu cu toate, cu atât mai mult cu parenting-ul; dar în loc să se întâmple așa, el m-a privit zâmbind și a dat din cap în semn că era de acord.”

A avut ezitări la început

Mama care și-a exprimat dorința de a deveni asistent maternal nu s-a ferit să dezvăluie, pentru sursa citată, că inițial nu a fost sigură că a luat o decizie bună și chiar a intenționat să renunțe la o astfel de idee. 

„Procedura prin care deveneam asistenți maternali s-a desfășurat așa cum se întâmpla de obicei și, după o perioadă de așteptare, am primit un telefon ! Kara, asistentul social pe care îl întâlniseam în acea zi la școală, ne-a spus că era vorba despre un băiețel cu care era mult de lucrat și că părinții lui aveau nevoie de o pauză. Primul meu gând a fost să ne retragem; dacă părinții lui nu îi puteau face față, fără îndoială că nici noi nu am fi putut. El avea 9 ani, era mai mare decât cei doi copii ai noștri. Nu părea să „ni se potrivească.” La început am avut aceste gânduri, după care a intervenit teama. Aceasta era legată de faptul că, dacă am fi refuzat, probabil că nu am mai fi fost sunați pentru un alt copil, „mai potrivit.” Dar era vorba să stea cu noi doar pentru un weekend, cât de rău putea fi? Mama lui a vrut să ne întâlnească pentru a ne avertiza în legătură cu el, pentru a ne avertiza la ce să ne așteptăm și cum i-am putea face față.

În luna martie, într-o zi de vineri, am întâlnit-o pe Rachel. A venit însoțită de Kara și de un terapeut implicat în programul de asistență maternală. Rachel a început să ne vorbească despre Zackary. Ne spunea că se prefăcea că nu are putere pentru a nu ajuta la treburile casnice și că i se părea că totul era greu...Ne-a spus că distrugea totul. Ne-a explicat că pivnița ei era plină de electronice distruse de fiul ei. După aceea, ne-a spus „Verificați ce se află sub patul în care va dormi. O să vă fure cuțitele și le va ascunde acolo. De asemenea, el ascunde sub pat animalele pe care le găsește pe stradă, pe care adesea le găsesc moarte într-o cutie.” Ne-a avertizat să avem grijă cu chibriturile și cu brichetele, întrucât lui Zackary îi place să dea foc lucrurilor. În acele momente, eram convinsă că în casa noastră urma să vină următorul Ted Bundy. Conversația a durat aproape o oră și toată lumea rămăsese mută după ce auzise cele povestite de Rachel.

S-a instalat o tăcere apăsătoare, iar în final eu am întrebat: „Când se comportă bine, ce îi place să facă sau ce primește drept recompensă?” Răspunsul lui Rachel a fost: „Nu știu, nu se comportă niciodată suficient de bine pentru a primi o recompensă.” Auzind acestea, am căzut într-o tristețe profundă.  

Ceea ce ne-a mai povestit ne-a lăsat în ceață, a precizat cum își deteriora hainele și încălțămintea întrucât îi plăcea să se deghizeze, că era greu să-l hrănești întrucât făcea mofturi la orice, că nu făcea altceva acasă decât să-și chinuiască frații și surorile, provocându-le traume. În final Rachel a menționat că nu îl putea lua și pe el în vacanțele cu familia întrucât o făcea de rușine și că nu îl putea lua cu ea nici la cumpărături, nici la restaurant, de teamă să nu facă vreo scenă. Auzeam toate acestea, dar îmi tot repetam în gând: „Niciodată nu se comportă suficient de bine pentru a primi vreo recompensă.” Cum era posibil să nu fie niciodată suficient de bun? Rachel a plecat, iar eu eram mai speriată ca niciodată de acel mic monstru care avea să vină în casa noastră în weekend și care ne va teroriza.”

După ce l-a cunoscut pe copilul al cărui asistent maternal urma să fie, intențiile ei s-au schimbat

În ciuda lucrurilor negative povestite de mama biologică, cea care urma să devină asistent maternal pentru Zackary și-a dat seama, după ce l-a cunoscut pe acesta, că lucrurile nu stăteau chiar așa. Conform sursei citate anterior, și-a continuat confesiunea astfel:

„...l-am întâlnit pe Zackary. În timp ce îi arătam casa și împrejurimile, el era tăcut și politicos, ceea ce pe noi ne-a surprins. La cină, când l-am întrebat ce i-ar plăcea să mănânce și care era mâncarea lui favorită, ne-a spus: „Orice. Nu sunt mofturos.” „Stai, ce se întâmpla de fapt?”- până acum, s-a jucat în liniște cu fiica noastră, a spus „mulțumesc” și „te rog”, iar acum a spus că ar mânca orice i-am da. Era o glumă, nu-i așa?” M-am gândit că încerca să ne manipuleze, creându-ne un fals sentiment de siguranță până când avea să-și arate adevărata față, cea despre care ne vorbise mama lui în urmă cu câteva ore.

Soțul meu, Brandon, l-a întrebat: „Dacă ar fi să alegi ceva să mănânci, ce ai alege?” Zack a răspuns: „Ei bine, îmi place „Hamburger Helper”. Cel în varianta taco!” Soțul meu a rămas perplex- el adora „Hamburger Helper”, dar eu nu preparam niciodată pentru că nu îmi plăceau. L-am trimis să cumpere acel hamburger, nu puteam pleca de-acasă cu toții pentru că îl aveam pe Zack și, conform mamei sale, ar fi putut face o criză la cumpărături. Îmi era teamă de asta și știam că nu m-aș fi putut descurca.

Când ne-am apucat să luăm cina, am văzut primele sclipiri din privirea lui Zack, care spunea neîncetat: „Nu îmi vine să cred că am primit asta!” Era atât de încântat de ceva despre care eu credeam că nu era comestibil. După aceea a început să râdă și a zis: „Poate ar fi trebuit să cer friptură și homar!” Toți am început să râdem, iar starea de tensiune a dispărut. Nu ne mai așteptam ca acest copil să ne tortureze. Nu mai eram nevoită să stau pe jumătate trează; era liniște și distracție și părea ca el să fie „potrivit” pentru noi din toate punctele de vedere. De atunci, Zackary a început să vină tot mai des pe la noi, întrucât părinții lui spuneau „că nu pot face față comportamentului” său. 

Rachel a început să îmi scrie despre comportamentele groaznice pe care le putea avea și că ar fi trebuit să stăm de vorbă cu el înainte de venirea lui, dar noi nu aveam aceleași probleme cu el. Zack știa care erau așteptările noastre și chiar le-a depășit. L-am luat cu noi la magazine, în restaurante, chiar și într-o vacanță. Aveam încredere în el pentru că îi știam comportamentul și el avea încredere în noi pentru că aveam grijă de el. Era un băiat bun și ne bucuram să îl avem în preajmă. Era total diferit față de cum ne așteptam să fie. Era bun cu cei doi copii ai noștri, se juca mereu cu ei și îi ajuta cu lucrurile la care nu se descurcau întrucât erau prea mici. Ne ajuta să transportăm cumpărăturile, spre exemplu ne ajuta să cărăm sticlele de apă pe scări. Nu ascundea nimic pe sub pat, cu excepția hainelor murdare, iar dacă îl rugam să le curețe făcea asta. 

Mai târziu, în acea primăvară, își dorea roți pentru acrobații pe bicicletă. Am fost dornică să îi cumpăr întrucât știam cât de mult îi plăceau. Într-o zi, le-a montat și a ieșit din garaj ca să facă o probă. Fiica mea, Lillah, a venit la mine după două minute, alergând și țipând: „Zack s-a rănit și nu se mai poate ridica de jos!” Am alergat la el și l-am găsit stând întins pe podeaua garajului cu un braț îndoit greșit. 

Eram foarte îngrijorați pentru el. L-am pus în mașină și i-am telefonat lui Rachel pentru a-i spune că mergeam cu el la urgențe. A venit și ea acolo și am stat împreună aproape 4 ore: Zack, Rachel și eu. A fost prima dată când i-am putut vedea interacționând unul cu celălalt. Atunci am văzut un băiețel care se străduia să câștige atenția mamei sale, care nu îl băga în seamă nici în acele momente, când se afla pe un pat de spital și de aceea începuse să facă diverse scene. Atunci am văzut cum Zack se transforma din acel copil simpatic într-un mic monstru...M-am simțit copleșită. Știam că nici el, dar nici mama sa, nu erau persoane „rele”, ci pur și simplu nu știau cum să se comporte unul cu celălalt. 

După ce lui Zack i s-a pus un ghips, l-am luat înapoi acasă, el refuza să o însoțească pe Rachel, iar eu aveam inima frântă văzând o mamă respinsă de un copil rănit care ar fi trebuit să dorească să vină cu ea; de asemenea, aveam inima frântă și pentru Zack, care începea să-și dea seama că mama lui nu avea grijă de el așa cum și-ar fi dorit.

Am început ulterior să lucrăm cu asistenți sociali și cu terapeuți și cu oricine altcineva care ar fi fost capabil să ne ajute să reparăm relația dintre mamă și fiu. Vedeam că Rachel își iubea fiul și, chiar dacă nu reușea să-l pună pe acesta pe primul plan, tot îmi plăcea de ea. Era o persoană bună. Cu cât ajungeam să o cunosc, cu atât mai mult eram dornică să o pot ajuta. Aș fi încercat să intervin când Zack nu se afla cu noi, aș fi încercat să îi împac pe amândoi sau chiar să deschid ușa când el se bloca și să îl conving să facă lucrurile care i se cereau. Aș fi fost dispusă să urmez ședințe de terapie alături de ei ca să-i ajut să se cunoască mai bine unul pe celălalt. 

Toate acestea au mers pentru o perioadă, până când terapeutul a solicitat serviciile de protecție a copilului întrucât ieșeau lucruri noi la suprafață și era evident faptul că Zackary nu mai putea locui alături de Rachel. Între timp, el a început și să aibă probleme mari la școală și, din cauza anumitor comportamente, ajunsese să stea cea mai mare parte a zilei într-o sală specială, jucându-se cu un iPad... Viața lui Zack devenise o luptă pentru supraviețuire și am știut, mai mult ca niciodată, că era nevoie să ne implicăm și mai mult.” 

Alături de soțul ei, au hotărât să-l adopte pe acel copil

Inițial, cuplul de asistenți maternali la care a stat Zackary se temea să-l adopte. A intervenit însă o situație care i-a determinat să se răzgândească, după cum reiese din confesiunea pentru aceeași sursă: 

„S-a mutat cu noi și ni s-a spus că nu era nicio familie care ar fi putut să-l adopte. Cei de la serviciile de protecție a copilului ne-au spus să-l adoptăm noi. Am intrat în panică întrucât, deși îl iubeam pe Zack, nu eram pregătiți să devenim părinții lui cu drepturi depline. Nu era o perioadă potrivită pentru așa ceva. Eu aveam un loc nou de muncă și nu știam dacă angajatorul era gata să-mi ofere un program și mai flexibil decât aveam deja. Așa că am refuzat. De altfel, cum puteam să dau speranțe false? Cum puteam să iau de lângă mama lui un copil, o mamă pe care o consideram prietena mea și despre care credeam că avea totuși potențial de a fi un părinte bun. Până la urmă, ea îl iubea. Nu ar trebui ca dragostea unei mame să fie de ajuns, chiar dacă ea nu știe cum să o arate?

Acest subiect era oarecum tipic, era ceva pe care lumea îl cunoștea și care putea fi asumat. Nu aveam habar cât de mult ajutasem, cât de flexibili am fost pe parcursul terapiei sau al vizitelor... Ea era sinceră, ceea ce mă determina mai mult să o ajut, întrucât știam că se străduia. Îmi doream ca ei să fie o poveste de succes, îmi doream să văd că această familie se va reuni și că va fi fericită. Să fiu sinceră, privind în urmă, poate am făcut mai mult rău decât bine. Poate ar fi trebuit să spun anumite lucruri despre mamă, poate ar fi trebuit să profit de prima șansă pe care am avut-o în legătură cu adopția și să nu las teama mea să amâne inevitabilul. Poate l-aș fi scutit pe băiețel de multă suferință. Poate așa și Rachel ar fi început mai repede tratamentul. Poate ar fi reușit să-și îmbunătățească relația. Poate așa ea nu ar fi ajuns să-l piardă și pe celălalt copil al ei. Poate aș fi putut să o mai numesc în continuare prietena mea și să fim împreună la petrecerea lui de absolvire. Poate povestea lor ar fi putut să aibă un final și mai fericit.”

Era o noapte rece de toamnă când Zack ne-a sunat. Era cu mama sa în weekend și nu se afla acolo de mai mult de 12 ore. Ne-a spus să mergem să-l luăm pentru că Rachel își pierduse controlul și era speriat. El se dusese pe autostradă să se ascundă și era pe punctul să înceapă să plouă. Nu știa ce să facă. M-am suit în mașină și am plecat. Când am oprit, el pur și simplu a sărit în mașină. Era întuneric, dar am putut vedea că plângea. Am rămas acolo și l-am întrebat ce s-a întâmplat.

Mi-a spus că Rachel îi spusese: „Urma să mă trimită într-un adăpost pentru că sunt un copil rău și pentru că i-am distrus viața.” Am izbucnit amândoi în plâns, cele mai mari temeri pe care le avea au răbufnit și se întreba de ce nimeni nu-l dorea și nu-l iubea. Întreba de ce oare el nu se putea comporta așa cum voia ea. Se întreba de ce nu putea fi un băiat bun. L-am ținut de mânuță în timp ce conduceam spre casă. Am intrat în casă, iar el s-a dus în sufragerie să stea cu soțul meu, care l-a întrebat ce se întâmplase.

Zack a început să spună- „Nimeni nu mă vrea pentru că...”- dar Brandon l-a întrerupt spunându-i: „Nu, nu contează ce s-a întâmplat, trebuie să auzi asta. Noi te vrem. Noi te iubim și întotdeauna vei aparține acestui loc, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla.” Am plâns mai mult decât aș fi crezut vreodată și ne-am dat seama cât de mult îl iubeam. Îl iubeam la fel de mult ca pe copiii noștri biologici și tot ce ne doream era să-i luăm durerea din acele momente. Zack ne-a privit în liniște, abia își ridica privirea spre noi și ne-a întrebat dacă era adevărat că îl iubeam. După aceea ne-a întrebat: „Mă veți adopta?” Ceea ce mă speriase atât de tare în urmă cu câteva luni se transformase acum într-unul dintre cele mai fericite momente ale vieții mele. Desigur că am spus „DA”. Nu conta dacă era „potrivit” pentru noi, dar era bucățica despre care nu știam că lipsea din viețile noastre până când nu l-am întâlnit.

În prezent, Zack este în primul an de colegiu și este una dintre cele mai iubitoare persoane pe care le cunosc. Ne uimește de fiecare dată pentru curajul pe care îl are în viață. A absolvit liceul cu un scor GPA 3,93 și a fost unul dintre cei șase elevi premiați pentru dedicarea față de muncă și față de desăvârșirea educației. Lucrează la „Dining Experiences Catering”, muncește alături de mine și îi place mult să ajute clienții. De asemenea, face voluntariat la o fermă și ajută la îngrijirea cailor și a proprietății.

Zack nu și-a încheiat povestea în acea noapte, ci ne-a cerut să îl adoptăm. Cine ar fi știut că un băiețel ne va schimba viețile în cel mai bun mod posibil și că ne va învăța să fim mai curajoși.”

Articolul reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul lovewhatmatters.com (trimis de Emily Boettcher)

Surse: lovewhatmatters.com

Sursă poză principală: