Maternitatea e un zbor în care rămâi, de multe ori, fără aer

Numai eu căscam ochii pe tavan, urmărind umbrele noastre difuze şi îmi făceam curaj să îl pun pe Alec jos. Nu încă, poate se trezeşte şi va trebui să o iau de la capăt, mi-am spus. Aşa că, am mai aruncat un ochi la omuleţul plăpând de la piept. Oricât l-aş fi privit, parcă nu îmi era de ajuns.

Şi, cu inima în gât, mi-am dat seama cât m-a schimbat maternitatea. De la tânăra aventurieră de 25 de ani, care a plecat 3 luni în India şi Nepal, cu un rucsac în spate, care nu voia să se căsătorească, nu voia să crească, am ajuns acum, cinci ani mai târziu, la a fi mamă de doi. Mamă de doi băieţi. Am ajuns, fără vreo intenţie precisă, la a fi cea mai frumoasă versiune a mea.

Maternitatea nu mi-a picat mânuşă. Nu mi s-a părut că am vreun talent înnăscut aşa cum au multe femei. Pentru mine, maternitatea a fost în primul rând o oportunitate de a mă repara şi a-mi vindeca răni pe care le ţineam bine ascunse. Încă este.

Maternitatea nu mi-a fost uşoară, mai cu seamă la primul copil. Am depus eforturi mari să trec peste un soi de depresie, peste momente de frică, dar şi să găsesc numitor comun cu soţul meu.

Maternitatea m-a lăsat, câteodată, fără aripi.

Maternitatea mi-a luat ore bune de somn, cu pumnul căuş, cu grebla, cu ce a apucat. Mi le-a luat brusc aşa cum iei tortul de la gura sărbătoritului.
Maternitatea mi-a cernut din prietenii cu care mă vedeam odată zilnic şi mi-a luat luxul de a pleca, spontan, într-o vacanţă. De a citi, în linişte, mai mult de zece pagini. De a mânca, împreună cu soţul, la aceeaşi masă sau aceeaşi oră.

Maternitatea m-a lăsat fără aripi ori de câte ori mi-au fost copiii bolnavi. Ba chiar m-am prăbuşit şi mi-am strivit oasele de asfalt când primul copil a înghiţit praf de cioburi. Mă gândeam la tot ce e mai rău şi nu cred că am fost vreodată mai speriată decât atunci.

Dar, de cele mai multe ori, maternitatea m-a lăsat fără aer. Mă lasă fără aer.

Ori de câte ori copilul mare mă cuprinde de picioare, ori de câte ori copilul mic mă cuprinde de fălci.
Noaptea, înainte de somn, când se împing cu funduleţul în coastele mele şi mă roagă să nu plec.
Când încep să cânt, să adoarmă, dar ei râd şi încep să chiuie pe două voci.
Când ne încolăcim cu toţii şi citim o poveste.
Când îl văd pe cel mare cum îl pupăceşte pe cel mic.

Maternitatea mi-a scos tot oxigenul din plămâni când am auzit pentru prima oară “mama” sau “te iubesc, mami!”

Când m-a întrebat dacă nu cumva îmi e foame, să îmi pregătească el nişte paste.
Când m-am lovit cu degetul mic de la picior de colţul patului şi el a venit sufle, să îmi treacă.
Sau, iată, când la patru dimineaţa, nu mă încumetam să dorm doar ca să îi mai privesc un pic.

Maternitatea mi-a oferit cele mai luminoase dimineţi, cele mai intense trăiri şi îmi va lăsa, pot să jur de acum, cele mai frumoase amintiri.

Da, maternitatea poate fi un zbor greoi printre nori, anotimpuri, dorinţe şi nevoi, lăsându-te, pe alocuri, fără aripi. Aripi pe care tot tu le coşi la loc. Dar e aşa de frumoasă şi copleşitoare, că nici nu mai respiri. Şi nu poţi decât să mulţumeşti zilnic pentru ea.

Mă găsiţi aici:
Facebook: https://www.facebook.com/povestidinbebelonia/
Instagram: https://www.instagram.com/povestidinbebelonia/
Blog: https://bebelonia.ro/