Câți copii am? Nu am patru, am cinci. L-ați uitat și pe soțul meu!

Eu nu am avut cont de facebook până acum câteva zile. Povesteam într-un alt articol că m-am redescoperit anul trecut, în pandemie, când mi-am dat seama ca este timpul să revin în câmpul muncii, după ce timp de 23 de ani am crescut băieți. 

Știți ce înseamnă să creșteți 4 băieți?

Înseamnă o mândrie imensă, pentru că sunt frumoși, deștepți și sunt ai mei. Pentru că am avut răbdare să îi cresc respectuoși, atenți, cu bun simț, iubitori, sportivi și siguri pe ei. Înseamnă că nu îmi încap în piele de fericire când vin și mă îmbrățișează și când de ziua mea sau de 8  martie mă fac să mă simt ca cea mai magbifică femeie din lume. Dar mai înseamnă și haos veșnic în casă, pereți murdari de pete de la mingii, vaze sparte, lustre dărâmate, șosete pe care abia la desprinzi de pe podea, chiloți care par operele de artă ale unui bebeluș care a mâncat mute fructe, 5 feluri de mâncare pe zi în fiecare zi, liste continue de pedepse și de treburi casnice pentru momentele când îi desprind de pe calculator cu ranga... Lista ar putea să continue. 

Dar, pentru că până și cei mici au mai crescut, las în urmă lista de mai sus și mă bucur că acum am timp și pentru mine. Sau așa credeam. Și am decis să îmi fac cont de facebook. Așa că aseară eram prinsă în Social Media, în sfârșit relaxată, fascinată și împrăștiind cu like-uri și comentarii peste tot dar căutându-mi și prietenii și cunoștințele. Soțul meu trona și el relaxat în canapea lângă mine. Apare Adrian, ăla micu', cu broasca țestoasă în mână și cu Biluță (câinele nostru) dând din coadă energic.

- Tata, cred că Bilă vrea afară. Eu vreau să mă joc cu Froggy în cadă acum și nu pot să îl scot. 
- Zi-i lui frate-tu.
- I-am zis. Nu poate, că e cu Marius pe Zoom, fac nu știu ce proiect. 
- Zi-i maică-tii, că tot nu face nimic acum.

Căsnicia e stabilă de-abia când acceptăm că soțul eu un copil veșnic

Hopa! Acela a fost momentul când am luat-o razna. Vă dași seama că acea replică nu putea să fie mai dureroasă - mai întâi pentru că iată, eu trebuie să fac tot timpul ceva, nu se poate să stau degeaba ca alții, și apoi, eram chiar lângă el, putea să îmi spună el să scot eu câinele. Sunt o femeie calmă, nu cicălesc, nu țip, știu să fac compromisuri. Dar, după 23 de ani de căsnicie, acela a fost momentul unei revelații. Probabil că vă imaginați că am urlat și m-am enervat. Nu sunt genul. M-am ridicat. Am luat lesa câinelui și i-am pus-o în poală soțului meu și l-am privit calm în ochi. S-a ridicat imediat și a plecat, cu câine cu tot. Iar cât a fost el la plimbare am analizat revelația mea. Și mi-am dat seama că soțul meu, de fapt, nu s-a maturizat niciodată, a rămas exact așa cum sunt băieții mei pre-adolescenți. Face lucrurile doar dacă i le spun eu când e vorba de casă, se așteaptă ca cineva să strângă mereu după el, caută mereu bucuria imediată, nu se gândește și la ziua de mâine, știe să se joace în fiecare zi și poate să doarmă liniștit oricând și oriunde, chiar dacă sunt vase de spălat, rufe de călcat sau podele de aspirat. Cum am luat-o razna? Ca un computer care primește multe comenzi deodată.

Poate ar fi trebuit să îmi dau seama de multă vreme că, de fapt, cresc 5 băieți, nu 4. Și mi-am amintit de un articol pe care l-am citit chiar pe Qbebe:  Ce spunea Freud: "Căsnicia nu e stabilă până când soţia nu reuşeşte să-l transforme pe soţ în copilul ei". A avut 6 copii și un mariaj fericit timp de 53 de ani. Însă nu el a fost cel care a fost secretul căsniciei, ci soția lui, care a știut să îl accepte ca pe copilul care este. Eu cred că, de fapt, ei i se datorează tot succesul lui Freud. Nu știu câte dintre voi ați avut această revelație. Nu zic că soții noștri nu sunt responsabili. Că muncesc, plătesc facturi și rate, dar în același timp ei caută mereu să se joace și să se distreze. Sunt într-o veșnică și interminabilă copilărie. Și, oricât s-ar văita ei că îi cicălim, le place să fie sub papuc. Că e bine și cald acolo, cicăleala noastră îi menține în copilărie. E un deja-vu constant al momentelor relaxate din copilărie, când singura grijă a lor era când mama lor îi punea la punct. Am dreptate?