Aripi de îngeraș! Fetița mea a murit din cauza nepăsării medicilor și nu am putut face nimic pentru a o salva

În urmă cu 2 ani, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu încă un copil. Totul a decurs normal, sarcina a fost sub control constant și lunar mergeam să-mi fac teste pentru a mă asigura că dezvoltarea este normală. Am ajuns astfel în ultimul trimestru de sarcină și pe data de 10 martie eram programată pentru cezariană, fiind că așa ne-am consulat cu ginecologul nostru.

Ei bine, de aici începe coșmarul...În seara de 4 martie 2020 nu prea m-am simțit bine și am plecat la spitalul Cardinal Massaia din Asti. Ajunși acolo, doctorii au văzut că sunt programată în câteva zile pentru cezariană și m-au lăsat în așteptare. Durerile erau tot mai mari, starea se înrăutățea tot mai mult dar nimeni nu m-a ajutat cu nimic. Am rămas sub observația unei infirmiere, care ieșea și intra doar atât, fără ca măcar să mă atingă. Mi s-a spus doar că este prea sus fetița.

Am stat în dureri de la ora 00:00 pana la ora 06 :00 dimineața, încât la un moment dat cred că mi-am pierdut cunoștiința și am simțit cum mi-a stat inima. Soțul meu era cu mine în cabinet și țipa ca din gura de șarpe pentru că nu știa ce să facă și cum să mă ajute.

În cele din urmă, cu ajutorul Lui Dumnezeu, nu a mai fost necesară cezariana pentru că am născut fetița singură, fără ajutorul a vreunui medic; și de acolo au început complicațiile.

Au ținut fetita timp de 8 luni în terapie intensivă, fără să fiu informată corect sau concret despre problemele ei de sănătate. Am stat timp de 8 luni fără diagnostic și în așteptare, însă au avut grijă să-mi inducă mie gândul că aș fi vinovată pentru că aș avea ceva la ADN...

Acestea erau doar niște scuze penibile și acuzații nefondate, pentru că eu am acte care arată că eu nu mint și dovedesc că totul a fost din vina lor, pentru că nu doreau să accepte că m-au neglijat și că fetița a avut probleme la naștere.

Of, Doamne, eram ca niște marionete, plimbați de la o ușă la alta, încât ajunsesem să mă întreb singură "Doamne, ce am făcut să ni se întâmple una ca asta!?". Cu cât trecea mai mult timp, cu atât fetița mea se simțea tot mai rău. A fost alimentată la biberon la început, dar pe măsură ce starea ei s-a agravat, i-a fost introdusă o sondină naso-gastrică.

Am trăit un adevărat coșmar și nu am putut face nimic. Mi s-a spus, în cele din urmă, că ar avea probleme cu inima, pentru care ar fi fost necesare 2 tratamente (propanol și flecainide). I-au administrat acest tratament până i-au blocat inima. Noi nu știam nimic. Absolut nimic din tot ce se întâmpla cu fetița noastră.

La un momendat, mai exact în septembrie 2020, mi-au spus că putem pleca acasă, dar vestea era departe de a fi una bună. Mi-au spus că nu mai pot face nimic pentru fiica mea, să o lăsăm așa, că moare fără diagnostic. Noi, ca părinți, netrecând prin așa ceva era pur și simplu ne era greu să acceptăm.

Am plecat acasă și timp de o săptămână am încercat să o aspirăm și făceam tot ce era de făcut pentru a o ține în viață. În tot acest timp, nu a venit nici măcar o echipă sau vreun medic să o vadă acasă. Cu ajutorul a câtorva prieteni din Roma și a Lui Dumnezeu, bineînțeles, am ajuns în cele din urmă la spitalul Bambini Gesu. 

Acolo ni s-a spus clar ce se întâmpla cu copilul nostru. După ce am repetat testele genetice și am făcut biopsie, am primit diagnosticul era Paralizie cerebrală infantilă suferintă la naștere. Vestea a picat ca un trasnet pentru noi: fetița mea nu mai avea nicio șansă la viață. Ne-am consultat cu medicii din Roma și am ajuns împreună la concluzia că nu mai trebuie să-i provocăm și mai multă suferință de a mai o intuba sau altceva, dar trebuia să respectăm etica.

După o lună de stat la Roma, ne-au trimis înapoi în Piemonte cu ea. Neavând eu cunoștințe medicale pentru a o putea îngriji acasă, deși mi-aș fi dorit din toată inima să o pot face, am lăsat-o la terapie intensivă din nou. Dat fiind faptul că perioada noastră de coșmar s-a suprapus cu pandemia de Covid, noi nu mai aveam voi să mergem să o vedem.

Vă rog să mă credeți că după o săptămână au intubat-o din nou și au făcut tot ce au vrut ei... Când am reușit, într-un final, să ajung într-o seară la ea, era intubată și în suferință inconștientă. Patul în care stătea era ud și ea era udă toată. Nici acum nu-mi pot da seama ce au vrut să-i facă unui bebeluș nevinovat.

Din păcate, povestea noastră a avut finalul de care ne-am temut în orice clipă, fetița mea a murit pe data de 3 martie 2020 pentru că i s-au blocat rinichii. Acum, după 2 ani jumate încă nu avem niciun răspuns de la nimeni, cu toate că am deschis cazul și am cerut explicații...totul a fost în zadar, ei "se spală pe mâini" și dau vina pe familie sau pe victimă.

Știu că sunt mulți oameni ca noi, totuși noi am vrut să împărtășim această mare durere care cred că nu va trece niciodată...