George cel viteaz

A fost odată un împărat și o împărăteasă. Zece ani au viețuit ei în căsătorie și nu putură face și ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soției lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să știe că pâine și sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca.

Daca auzi așa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse și ea dară a cere sfaturi de la vraci și vrăjitori, de la moașe și descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde și frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoțite, și două câte două se încovoiau una către alta și părea că se sărută. Până și flutureii umblau tot doi câte doi. Visa și totuși credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliștea cea frumoasă, și iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiță; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, și, văzând că n-are scăpare de vrăjmașa fiară sălbatecă, se repezi și se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi și el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un țipet și se deșteptă. Îi sărise inima de frică și-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să și leșine. Spuse împăratului pocitania de vis, și rămase și el înmărmurit de groază. A doua zi se simți îngreunată și peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaș de drăguleț.

Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul.

Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Și fiindcă de câtva timp se ivise niște tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-și boteze copiii și-i omora, strașnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească și să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii.

Nu se mulțumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe câte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. Acest șir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului.

Astfel pregătiți, plecă împăratul cu împărăteasa să-și boteze copilul, luând cu dânșii și mai mulți ostași călăreți și înarmați.

Ajungând la poalele muntelui, le ieșiră înainte tâlharii, și nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei și plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând și nemaiauzind zăngănitul armelor și zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi și ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească și o răpusese pe dânsa.

Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge și alături o groapă mare unde erau îngropați oamenii împărătești. Închise ochii să nu vază acea groază și porni înainte, când deodată se pomenește cu doi tâlhari că pun mâna pe dânsa.

După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peșteră părăsită și să i se dea câte un sfert de pâine și câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo.

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme.

Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră și el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă și să-și apropie ugerul de gurița copilașului. Acesta, cum simți, începu să sugă și supse până ce se sătură bine, și așa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul.

Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, și caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Își luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomenește cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie:

- Capra-tati! capra-tati! voind să puie mâna pe dânsa. Dar ași! unde e pomana aia?

Capra, țâșt! în dreapta, țâșt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâțe și începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigând-o și mângâind-o:

- Capra-tati! Capra-tati!

Dar nici așa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâțe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, și se puse lângă dânsul, dându-i să sugă.

Călugărul intră după dânsa și, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele și să piară năluca dinaintea lui. Ași! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraș. După ce se încredință că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui și-l puse în pătuceanul său. Capra sări și ea și se așeză lângă copilaș. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete țâță până ce se sătură, apo luă copilul, îl desfășă, îl spălă și-l primeni cu niște rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului și află că se numește George și că este fecior de împărat.

După ce se mai mări, călugărul îl învăță să citească și să scrie. Plânse George și călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tângui mai cu foc de pierderea ei. El știa bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise și-l crescuse.

Nu trecu multă vreme, și iată că muri și călugărul. Îl îngropă George și pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse și se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa și părintele său cel duhovnicesc.

Apucă și el pe cărarea ce o văzu mai aproape și se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-și închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din niște piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde șezuse el cu pustnicul.

Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în niște câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc și intră într-o cetate.

Se ameți și se fâstâci când se văzu încongiurat de o mulțime de lume, și-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraș. Mergea, și nici el nu știa unde se duce. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea și, luându-și inima în dinți, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile și mirându-se de toate celea ce vedea. Se ținea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie, și acolo, văzând și buzdugane, intră și ceru să-i dea și lui o sabie și un buzdugan.

- Alege-ți de care poftești, îi răspunse negustorul.

După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalți îl ținea în mână și un buzdugan năprasnic, voi să plece.

- Plătește întâi, băiețaș, și apoi să pleci.

- Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul.

- Iaca să ne tocmim, și să-mi dai bani cu cât ne-om învoi.

- Ce este aceea bani? mai întrebă el.

Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe.

Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie și buzdugan.

Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an și așa se băgă ucenic.

Iscusința lui George ajunsese de poveste: unde alții nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Și toți se temeau de el.

Daca își împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier și cărbuni să-și făurească el o sabie și un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se și acest an, stăpânul porunci să-i dea fier și cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău și căuta cum să facă să-l prăpădească.

Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-și facă, căci de acolo aduc și ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, și de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească.

George nu știa de unele ca acestea. El era cu inima curată și fără fățărnicie. Își alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă niște burdușe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol și plecă să-și facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse și, ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-și facă cruce și să-și scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată șiretenia cu scorpia.

George le tăie cuvântul și le zise:

- Dacă nu voiți a-mi spune, încetați cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn.

Oamenii, dacă îl văzură atât de înțestat, îi arătară drumul și-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui.

Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și îi puse foc.

Stând pe lângă foc, simți că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea și îl tot mișca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, și tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa și pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregătește, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa și rămase neclintit. Astfel aștepta el și priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada și risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuțul de George unde smuci odată sabia din pământ și, mai iute decât ai gândi, o aduse și tăie în două scorpia.

Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde viețuia, și, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă.

Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume.

Când se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică și frumușică sta pre o ramură și-i zicea:

- Georgiță cel viteaz, spre mulțumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toți anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemate și nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viața ta, și să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu.

Voinicul de George făcu precum îl învăță păsărica; când ieși din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copaci și-i zise:

- George, ți-a mai rămas un locșor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi.

Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, și în cellalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, își luă fierul pentru care muncise un an și se puse a-și făuri o sabie și un buzdugan. După ce le isprăvi, își încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, și se rupse în două; o lepădă și, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, și când căzu jos se turti; îl lepădă și pe acesta.

Acum ce să facă? Sta în loc și fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, își aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vână din munți. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse și o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie și izbuti a-și face o sabie și un buzdugan cari să-i fie tovarăși nedespărțiți.

După aceea se duse cu tovarășii săi la fântâna botezului și le boteză, punând săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, și buzduganului Omorâtorul vrăjmașilor mei; apoi se întoarse iarăși la prăvălie ca să-și ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-și caute părinții.

Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toți morți bușteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, și dete peste capul scorpiei. Câți o văzură, toți muriră. Daca văzu așa, îi păru rău; dară n-avu ce face.

Ieși pe poartă afară și plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-și ia ziua bună.

- Da unde te duci, nene George?

- Iaca, unde oi vedea cu ochii și mă va lumina Dumnezeu.

- Ia-mă și pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul.

- Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau și licheaua după mine!

Plecând George și mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată și băiatul cu care ucenicise că vine și se așează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el și, cât colea, îl urmări până îl ajunse.

- Dară asta, mă? îi zise George.

- Iată-mă și eu, răspunse ucenicul. Ce? daca n-ai vrut să mă iei, socotești că eu n-am putut să mă țin de dumneata?

După ce râse nițel George și, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i:

- Daca este așa, tovarăș să-mi fii.

Apoi lungi pasul la drum, și aide, aide, trei zile și trei nopți merseră până ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească și să și îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guițătură de porc și totdeodată și văzură un porc mistreț mare, fugind, și un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc și mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul și, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca.

Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată și dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi și vărsă mațele, sfâșiindu-i burta cu colții lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal și, pe când porcul cel mistreț umbla să-l facă mici bucăți, George cel voinic sări de acolo de unde era și, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară.

În mai puțin de o clipă de ochi, veniră și ceilalți tovarăși ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriți de groază pentru cele ce era să se întâmple.

Acești oameni erau din împărăția tătâne-său. Ei cu toții mulțumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă și traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Și fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămâind mai ușori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui George. Se dete pe lângă dânsul binișor, îi citi numele și-l cunoscu.

Spuind și celorlalți minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul și-i zise:

- Mulți ani să trăiești, doamne și al nostru stăpânitor! Și să știi că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul și eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi țin locul, până se va găsi moștenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulțumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpași de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omenește atâta mare de ani.

George, care căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise:

- Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiți?

- Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, și de azi înainte tu să ne cârmuiești.

Toți mesenii se sculară și i se închinară ca la un împărat.

George plecă cu dânșii și cu băiatul cu care ucenicise el, și se duse la palaturile împărăției.

Sfară se dete în țară de această fericită întâmplare. Și alerga poporimea din toate părțile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost și a înviat, pierdut și s-a aflat, lăudând numele Domnului.

Iară daca s-a așezat George în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile.

Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli și se supție în puțină vreme.

Cercetând noul împărat în dreapta și în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află șiretenia pricinei din fir până în ață, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceștia i-au înfrânt oastea și cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai știut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, și cum împăratul a fost coprins de mâhnire și de obidă până la moartea sa, și cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânșii.

Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul și unul și porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei.

Și scrise carte. Iară daca văzu că oștenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, și-l trimise pe dânsul.

Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari și puseră mâna pe dânsul. Aceștia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul și așteptară să vază ce le poruncește el.

Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Și scrise și el carte în care zicea împăratului că daca îi e voia să mai fie cu viață, să stea locului, iară daca i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l așteaptă; și mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinerețe, neprimindu-l a-i fi soț, când a cerut-o de la părinții ei, lucru pentru care s-a și făcut el haiduc.

Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan, îl fripse și-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar și poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană.

Împărăteasa, cum auzi că trăiește fiul ei și că este împărat la împărăția tătâne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit douăzeci și patru de ani numai cu pâine și apă, va trăi și de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaște toate ascunsurile inimei și știe nevinovăția ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică.

George se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului și poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea.

Atunci porni cu ceata lui cea aleasă și se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăiește.

Tot atunci, căpitanul de tâlhari își adună ceata într-o culă sub niște dărămături de ziduri ce se aflau în muntele acela și unde era locuința lor, și se puse a cina. Pe când ei beau și se veseleau, vorbind verzi și uscate și bătându-și jos de scrisele împăratului și de răspunsul împărătesei, o dată se despică zidul și se ivi o umbră, care puse pe masă două lumânări aprinse de piatră, o carte și o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scriși pe părete și tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta liniște și tăcere se făcu.

Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise și citi:

"Firul nelegiuirilor tale s-a sfârșit. Glasul nenorociților pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Ești blestemat. În ascunzătoarea ce este în colț la dreapta, și pe care tu n-ai știut-o, este o ușcioară pe care o veți descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ți s-a pus pe masă și o deschide. În această ascunzătoare vei găsi niște haine și podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele și chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci și patru de ani. În celălalt sipețel vei găsi o piele de urs și un lanț cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îți vei ispăși păcatele. Împărăteasa te va duce de lanț și te va da în mâna împăratului. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine și mai îngrozitoare".

La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Și neavând încotro, scoase toate avuțiile ce adunase de când tâlhărea și le făcu douăsprezece părți, deopotrivă, pe cari le împărți la cei doisprezece tovarăși ai săi. Aceștia, după ce-și luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăștiară ca puii de potârniche, care și pre unde.

Iară el, căpitanul, deschise sipețelele și află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele și podoabele de împărăteasă și le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră și se putreziseră, rămâind mai goală. Apoi își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o și dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună.

După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca și când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanț și se îndreptă către scaunul fiului său.

Pe drum se întâlni cu George, care venea, măre, ca un leu, și călare pe un șoimulean sireap de mânca foc. George era cu sabia lui, ce o ținea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, și se închină lui ca unui împărat.

George se dete jos de pe cal și îmbrățișase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este.

Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăția, a izbăvit-o prefăcând în urs pe prigonitorul ei.

Apoi dete pe urs de lanț în mâna împăratului. Acesta se înduioși de osânda lui și-i dete drumul, zicându-i:

- Destul îți este ție urgia dumnezeiască. Du-te și cată de-ți ispășește păcatele.

Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru.

Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul și cu ostașii săi se întoarseră la scaunul împărăției, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui.

Și domniră în pace și în liniște până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.

Iară întâmplările lor au rămas de poveste și vor rămânea în veacul veacului.

Încălecai p-o șea etc.