Despre rolul plânsului. Ce putem să le spunem altora când suferă, în loc de „nu mai plânge”

Plânsul și rușinea

Poate ar trebui să ne întrebăm de unde a pornit convingerea colectivă că plânsul este ceva cu care ar trebui să ne fie rușine? Ceva nelalocul lui, pe care trebuie să îl ascundem de ceilalți? Probabil din același loc din care a pornit și sentimentul de disconfort pe care îl simțim atunci când îl vedem pe celălalt plângând.

Suntem obișnuiți, încă de mici, să fim tari și să nu plângem. Ni se spune asta constant de către părinți, profesori și alți adulți din viața noastră. Apoi ajungem să ne-o spunem și singuri.

„Nu mai plânge că ai luat o notă mică. Ce, ești bebeluș?” - ceea ce ne spunea profesorul după ce ne înmâna rezultatul la test, s-a transformat în „Nu plânge aici, nu poți să te abții până ajungi acasă” - ceea ce ne spunem nouă înșine, atunci când „ne apucă” plânsul în public.

Și s-a născut rușinea în preajma plânsului. Foarte simplu și ușor și la polul opus, e al naibii de greu să le separăm. Dar nu imposibil.

O altă idee care se propagă, este legată de impresia noastră conform căreia ceilalți se simt inconfortabil atunci când noi suntem triști sau când plângem. Se prea poate să fie adevărat, însă noi nu suntem responsabili de starea celorlalți. 

De pildă, dacă tu plângi lângă un om care nu poate suporta să te vadă plângând și chiar îți și aruncă o serie de expresii preum: „nu mai plânge”, acel om are dreptul și libertatea să plece. La fel cum și tu ai dreptul și libertatea să te exprimi așa cum simți. 

Ce rol are plânsul în viața noastră 

Poate știi că plânsul ne ajută să ne descărcăm. Dar nu face numai asta, deși acesta ar fi un motiv suficient să îl lăsăm să se desfășoare în voie. Lacrimile noastre devin literalmente toxice atunci când ne vine să plângem. Practic și corpul se curăță, nu doar mintea.

În afară de descărcare, ne ajută să fim autentici și vulnerabili, să recunoaștem față de noi și față de ceilalți că ne este greu. Și primul pas pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea, este să-i recunoaștem existența.

Nu în ultimul rând și poate cel mai important, ne pune față-n față cu tristețea, o emoție de care, la fel ca și în cazul plânsului, fugim ca din gură de șarpe. Nu cumva să ne întâlnim cu ea și nu cumva să o întâlnim la ceilalți, pentru că apoi trebuie să-i consolăm, sau cine știe ce grozăvie mai trebuie să facem.

Pornind de la acest gând, nu mai e mult până le spunem „nu mai plânge”. Că doar trebuie să spunem ceva, nu?

Nu.

Nu trebuie să le spunem nimic celor care se întâmplă să plângă lângă noi. Faptul că ei plâng lângă noi este pur și simplu o întâmplare, sau, într-un caz chiar fericit, pentru că au simțit că lângă noi pot fi vulnerabili.

Vulnerabilitatea

Nu știu ce relație aveți voi cu vulnerabilitatea, dar mie mi se pare una dintre cele mai înfricoșătoare și una dintre cele mai frumoase stări. 

Înfricoșătoare pentru că mi s-a transmis, încă de când eram copil, că trebuie să fiu puternică. Nu sunt singura care am primit acest mesaj. 

Nu știu exact când am început să asociem ideea de vulnerabilitate cu slăbiciune (ceea ce a dus la asocierea plânsului cu rușinea), dar ideea este că și cei care ne-au învățat așa, au învățat la rândul lor același lucru, când erau mici. Și uite cum se propagă o idee care nu are, de fapt, nici o legătură cu realitatea și care nici măcar nu este a noastră. 

Frumoasă tocmai pentru că nu trebuie să ne fie frică de ea, dimpotrivă. Trebuie să ne bucurăm că avem abilitatea de a fi vulnerabili și de a-i lăsa pe ceilalți să ne vadă așa cum suntem noi. Nu cred că există nimic mai uman decât asta. 

Slăbiciunea, tristețea, frământarea, toate aceste lucruri sunt normale și fac parte din noi. Ne fac oameni, nimic mai simplu. 

De ce ne dorim, deci, să fugim din calea a ceva atât de firesc?

Cum să ne împrietenim cu vulnerabilitatea

Sigur că sunt unele contexte în care plânsul poate părea nepotrivit, de exemplu la muncă. Pentru că „nu se cuvine” să ne aducem problemele personale la locul de muncă. Sunt de acord, dar doar parțial. 

Când venim la muncă, venim cu totul, nu doar cu o parte din noi. Starea psihică ne poate afecta performanța, atenția, sau chiar relațiile colegiale.

Dacă îți vine să plângi, nu trebuie să intri în pământ și să te ascunzi. Vorbește cu cineva de încredere, și/sau ia o pauză de jumătate de oră, du-te și respiră puțin aer curat.

Dacă starea ta e una de lungă durată și simți constant o stare de tristețe acută și nevoia de a plânge, cel mai bine este să apelezi la ajutor specializat, din partea a unui psihiatru sau a unui psiholog.

Dacă nu vrei să faci terapie, vorbește cu cineva drag și spune-i ce ai pe suflet. De multe ori, descărcarea emoțională gândurilor noastre negative este, în sine, terapeutică.

Altfel, dacă vrei să te împrietenești cu ideea de vulnerabilitate, poți să faci asta cu pași mici, treptat. 

Tot ce pot să spun în acest sens, este să ai încredere în cei care te iubesc și să te arăți în fața lor, pe cât posibil, așa cum ești tu. Nu vei avea decât de câștigat. Cu cât suntem mai autentici în relațiile noastre, cu atât acestea prosperă. 

Vulnerabilitatea se naște în intimitatea și în conexiunea cu celălalt. Câteodată, asta înseamnă să plângi pe umărul cuiva sau să nu îți fie rușine, pur și simplu, că te simți trist; iar altă dată, înseamnă să-ți exprimi bucuria în felul tău specific, care poate părea „ciudat”, sau „prea mult”.

Ce le transmitem copiilor noștri

Am vorbit mult despre ceea ce ni s-a transmis, încă de când eram mici. Ar fi minunat dacă am putea să procedăm diferit cu copiii noștri.

Chiar dacă noi învățăm unele lucruri mai târziu, pe ei îi putem învăța de când sunt mici. Nu mai e nevoie să se confrunte cu sentimentul de rușine, pot înțelege că e normal să te simți trist și să plângi.

Oferă-i o îmbrățișare atunci când plânge și în loc de „nu mai plânge”, întreabă-l „pot să te ajut cu ceva?”. Atât, apoi lasă lucrurile să decurgă firesc. 

 „Nu mai plânge”

Dedic ultimul capitol ideii de la care am pornit acest articol.

Ni s-a spus prea des și la rândul nostru, spunem prea des, „nu mai plânge”. Haideți să încercăm să o spunem mai rar, măcar ca și experiment - să vedem dacă se schimbă ceva în starea noastră sau a celuilalt. 

Ce putem descoperi despre noi și despre celălalt, atunci când îi oferim spațiul pentru a se manifesta exact așa cum simte în acel moment? 

Asta nu pot eu să vă spun, dar vă invit să descoperiți singuri.