Regret enorm că mi-am obligat copilul să învețe un instrument muzical

La început a ezitat, dar după i-am arătat câteva exemple interesante pe YouTube cu oameni care cântă la diverse instrumente muzicale, a fost de acord să încerce și el. L-am lăsat să își aleagă singur instrumentul pe care să îl studieze și surprinzător a ales vioara. Sincer, mă așteptăm să aleagă chitara, dar și vioara este un instrument minunat. Bine, asta dacă știi să cânți la ea! Iar Tom mi-a demonstrat cu vârf și îndesat că nu se pricepe deloc să cânte la vioară, oricât de mult ar exersa.

Știu că sună foarte dur, dar deja ia lecții de aproape un an și nu s-a lipit nimic de el. Din mâinile lui, vioara scoate niște zgomote insuportabile care mă fac să mă cutremur fizic de groază (și să-mi acopăr urechile). La început am avut răbdare cu el și l-am încurajat, ca un părinte bun ce sunt, să exerseze în continuare. Înțeleg că poate dura ceva până să stăpânești un anumit instrument, dar după aproximativ șase luni, fără nicio îmbunătățire notabilă, am devenit mai puțin încurajatoare. De fapt, am început să mă ascund!

Da, atunci când știam că urmează orele de vioară, mă duceam în cealaltă parte a casei, închideam ușa și, uneori, îmi puneam chiar căștile și ascultăm un podcast doar că să nu fiu nevoită să-l aud făcând acel zgomot timp de o oră întreagă. Când venea momentul să cânte pentru noi, pentru a ne arăta ce a învățat, mereu zâmbeam, îl aplaudăm și îi spuneam cuvinte frumoase, pentru că ce altceva puteam să fac?

După un an de lecții, am vorbit cu profesorul lui Tom. Acesta mi-a spus, pe șleau, că e posibil ca băiatul să fie afon. Am crezut că glumește, dar nu. Era foarte serios. A zis că foarte rar a mai întâlnit astfel de cazuri dar că, într-adevăr, există copii care indiferent cât de multe lecții ar lua, nu reușesc să stăpânească instrumentul. Mai mult decât atât, ei au impresia că ating notele corecte, când de fapt nu e cazul.

L-am întrebat pe Tom dacă nu cumva vrea să învețe un alt instrument, dar, desigur, mi-a spus că adoră să cânte la vioară și că în niciun caz nu voia să facă altceva, pentru că, spune el, devin din ce în ce mai bun.

Așadar, iată-ne din nou aici! Încă un an de lecțîi de vioară, în care fiul meu, care nu are niciun os muzical în corp, se chinuie la vioară pentru că întreaga noastră familie să îl audă zi de zi, în timp ce exersează cu dăruire. Partea cea mai proastă este că eu am fost cea care i-a sugerat să învețe să cânte la un instrument! L-am încurajat, chiar l-am împins și am fost atât de fericită că a ales vioara! Dacă aș fi putut să văd ce îi rezervă viitorul...