Dreptul de a renunța la o sarcină nedorită este unul îndelung disputat în societate, în special în ceea ce privește prevederile legislative din domeniu în acest sens. În multe state din lume avortul reprezintă o procedură interzisă sau sancționată, iar grupările feministe militează constant pentru libertatea de a alege momentul în care să devină mame (în special în condițiile în care sarcina a apărut în urma unui abuz sau viol). Decizia de a termina o sarcină poate constitui de multe ori și o problemă ce implică starea de sănătate; de exemplu, întreruperea unei sarcini după o anumită vârstă gestațională poate conduce la complicații grave, potențial fatale în ceea ce privește gravida.
1. Am rămas însărcinată când bebelușul meu avea doar 3 luni.
Am început pilulele contraceptive la 2 luni după al doilea copil. Am ținut cont de recomandările medicului și am folosit prezervativ pentru a mă asigura că medicamentele intră din nou în corp. Dar când mi-a lipsit menstruația, am crezut că este doar un dezechilibru hormonal, până când testul de sarcină a ieșit pozitiv. Iar fiul meu avea doar 3 luni...Deși nu uitasem vreo pastilă, s-a întâmplat. Iar medicul a concluzionat că perioada de după naștere este una extrem de fertilă. Când i-am spus partenerului meu a rămas șocat și am ajuns la concluzia comună că nu ne permitem financiar să creștem încă un copil. De-abia ne descurcam cu cei doi pe care îi aveam. La vârsta gestațională de 7 săptămâni am plătit pentru aspirația țesutului fetal și nu a fost prea dureros, am simțit doar niște crampe. Se împlinesc 10 ani de când am avortat și nu am niciun regret, chiar am mai avut un al treilea copil după acesta, la câțiva ani după, când eram pregătiți să avem grijă de el. Nu mă consider ucigașă de bebeluși și vreau ca toată lumea să afle povestea mea. Nu este nicio rușine, este o decizie grea, dar nu ești singura în situația asta!
2. Nu-mi doream un alt copil.
Eu și soțul meu nu ne doream un alt copil. Avem deja un fiu de 13 ani și o fiică de 9 ani când am rămas însărcinată întâmplător. Foloseam la momentul respectiv prezervative, dar poate nu am fost suficient de precauți. Iar eu aveam 40 de ani! Când mi-am dat seama că sunt gravidă, am știut amândoi cum trebuie să procedăm. Nu am discutat explicit ce am face, pentru că nu mai eram ca la prima întâlnire. A fost o hotărâre conștientă, dar necesară. Medicul și asistenta au încercat să mă convingă să păstrez sarcina, dar nu era cazul. Procedura în sine a fost ușor inconfortabilă, dar a durat mai puțin de 5 minute, iar în 30 de minute am plecat din cabinet fără nicio durere. Soțul meu s-a programat pentru vasectomie în aceeași săptămână ca să nu mai ajungem în această situație. Susțin dreptul la liberă alegere, toate femeile trebuie să poată decide ce este mai bine pentru copiii pe care îi are, pentru familiile lor și pentru ele însele. Trebuie să fie îngrozitor să duci o sarcină la termen pe care nu ți-o dorești. Aș fi iubit bebelușul, dar știu că mi-ar fi fost greu să îl cresc.
3. Treceam printr-un divorț.
Eu și fostul soț am fost crescuți în familii conservatoare și nu am folosit metode contraceptive. Am avut 3 copii în 3 ani și eram în cursul unei separări când am realizat că senzația de epuizare și depresie nu era legată de despărțire. Eram gravidă, din nou. Până la momentul în care o prietenă mi-a sugerat posibilitatea, nu o luasem în considerare. Crescusem într-un cămin unde ne rugam pentru copiii nenăscuți din rai în fiecare noapte. Nu-mi venea să cred că pot alege, că nu sunt obligată să am 4 copii mai mici de 4 ani și să mă lupt cu sărăcia. Medicul meu nu susținea avortul, chiar din prima sarcină m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau amniocenteză, așa că am mers la o clinică unde mi-au dat niște pastile, destul de scumpe. Primul set l-am luat în clinică și al doilea acasă, după ce am culcat toți copiii. Mi-a fost greu să fac asta singură și mă întrebam dacă așa trebuie să se întâmple. Dacă e prea mult sânge sau prea puțin? Nu a fost o durere foarte mare. Nu am discutat niciodată despre asta cu fostul soț, dar cred că știe. Este implicat în viața copiilor și ne înțelegem bine, iar eu lucrez în clinica care m-a ajutat atunci. M-am simțit susținută acolo și am vrut să fac parte din asta.
4. Ne-am propus să avem doar 2 copii.
Fiul nostru avea 5 ani, iar fiica 18 luni când am aflat că pastila contraceptivă nu și-a făcut efectul și eram gravidă cu al treilea. Eu și cu soțul meu am simțit că am ajuns la numărul maxim de copii pe care îl puteam crește, nu mai aveam putere și pentru al treilea, temându-ne că ne-ar fi distras atenția de la primii doi. Am discutat și am analizat îndelung opțiunea avortului. Știam la ce renunțăm, dar și la ce ne așteptam și am încercat să vizualizăm viitorul, cum ar fi rutina zilnică cu trei copii. Pentru că sunt o mamă care stau acasă cu copiii îmi era teamă că voi fi copleșită de munca suplimentară și voi ajunge să îmi urăsc soțul. Nu am vrut să risc și mariajul în plus față de nevoile copilului. Am mers la un centru medical când aveam 9 săptămâni și nu la medicul meu pentru că nu știam ce crede și nu îmi doream să fiu judecată. Nu a fost dureros și mi-am revenit rapid. Nu mă gândesc deloc cu regret la avort și sunt convinsă că a fost decizia potrivită.
5. Fiica noastră a fost diagnosticată cu un defect la naștere.
Medicul meu ginecolog mi-a sugerat un test prenatal pentru a descoperi sexul copilului înainte de ecografia de la 20 de săptămâni. Aveam 30 de ani, așadar bebelușul avea risc de sindrom Down de numai 0,01%. Urma să avem rezultatul în 10 zile, dar le-am spus de sărbători familiilor că urmează bebelușul numărul doi. Nu am primit niciun răspuns de la cabinetul medical timp de mai multe săptămâni și m-am panicat. Am aflat apoi cea mai devastatoare veste, fiica noastră nenăscută a fost testată pozitiv pentru trisomia 21, mai precis sindromul Down. Au urmat alte teste pentru a confirma cu exactitate diagnosticul. Medicul ne-a spus că unii copii cu această afecțiune au o viață împlinită, în timp ce alții au probleme de sănătate. Dar aveam și opțiunea întreruperii sarcinii. Am aflat apoi la o consultație că fetița avea și hidropizie, o afecțiune fatală în care buzunare de lichid se acumulează pe făt; organele ei urmau să cedeze și ar fi trăit doar câteva săptămâni. Când am aflat asta a fost ca o ușurare, decizia fusese luată. Sarcina era destul de avansată, avea 17 săptămâni. Ne-am lăsat fiul cu socrii și am mers la un cabinet; acolo parcă vedeam protestatarii împortiva avortului. După ce s-a terminat, am încercat din nou să avem un copil, iar acum urmează să nasc o fetiță. Au fost 9 luni pline de paranoia, dar acum sunt pregătită să fiu din nou mamă.
Sfatul specialistului
Doamna Rodica Matei - psiholog, membru direct International Psychoanalytical Association (IPA) pe care o puteți găsi la www.generatia.ro disponibilă la adresa: rodi_matei@yahoo.com ne-a oferit următoarele informații:
Avortul este un act foarte controversat din multe perspective, medicală, morală, spirituală. Mă voi referi aici la aspectul sufletesc, al dinamicii noastre afective. Cele mai multe femei decid să avorteze cu mintea, din motive raționale, blocându-și emoțiile. La nivel profund, sufletul este rănit. Pentru că acel embrion este o parte din ele. Chiar și când motivele sunt întemeiate medical, durerea exista. Această durere poată fi blocată pe moment și poate să apară mulți ani mai târziu. Pentru că avortul reprezintă o traumă. În aceeași măsură în care este afectat corpul, este afectat și sufletul, echilibrul emoțional. De cele mai multe ori, despre avort nu se vorbește. Fie femeia este prea tânără și se ascunde de părinți, fie că tatăl nu vrea să știe de sarcină, fie că deja sunt câțiva copii în familie etc. A nu se vorbi despre sarcină și avort reprezintă un factor favorizator al traumei. Nu se vorbește despre avort pentru că oamenii încearcă să fugă emoțiile pe care nu le pot accepta și controla.
În principiu, orice sarcină apare ca rezultat al unei dorințe a femeii de a avea un copil. Dorința poate fi însă profund inconștientă. Motivele care stau la baza deciziei de a avorta, dincolo de rațiunile ce țin de realitate, de contextul de viață, țin și ele de o dinamică profund inconștientă, ce poate avea rădăcini în transmiterea transgenerațională. Dacă ne referim la motivele ce țin de transmiterea transgenerațională, putem vorbi de tendința de a repeta experiențele antecesorilor. Acolo unde există în istoria familiei experiențe de avort, inconștient ele se pot activa și motiva o astfel de decizie. În același mod poate să apară și nevoia inconștientă de reparare și astfel să apară o sarcină neplanificată cu activarea sentimentului că nu este dorit copilul sau cu ambivalență față de această situație. Existența unor traume transgeneraționale, legate de sarcină sau de naștere, cum ar fi pierderea traumatică a sarcinii, sunt de natură să determine inconștient decizia de a renunța la o sarcină. În această situație se mobilizează o cantitate masivă de afect ce vine din istoria familiei și nu a fost exprimat și descărcat, rana nu a fost vindecată. Femeia însărcinată poate simți neputință, depresie chiar ură sau furie și să respingă sarcina.
Pe de altă parte, există și motive legate de dezvoltarea afectivă a femeii. Sunt femei care au o stima de sine scăzută, care nu își acceptă feminitatea și o trăiesc cu rușine. Există de asemenea femei care au o structură psihică fragilă și simt că prioritatea este să se construiască pe sine mai întâi, resimțind sarcina și pe bebeluș ca pe o amenințare la adresa propriei integrități și la adresa echilibrului sufletesc precar pe care îl au.
Un alt motiv ar fi unul ce ține de capacitatea de a funcționa independent și autonom. Astfel de femei, deși pot simți că doresc să păstreze o sarcină, nu sunt capabile să lupte pentru propria dorință, ci mai degrabă se supun dorințelor celor apropiați. Dacă aceștia decid că sarcina este de nedorit, femeia renunță, oricât ar fi de dureros pentru ea. În principal acesta este cazul gravidelor adolescente, care nu sunt mature și independente. Întâlnim însă și femei care biologic ar fi trebuit sa depășească acest stadiu, dar încă sunt dependente emoțional de cei apropiați.
Sarcina reprezintă o ocazie de deschidere a psihicului către conținutul inconștientului. Se pot activa astfel emoții și trăiri uitate, legate de propria experiență intrauterină sau din primul an de viață. O amintire sau o retrăire a unei stări de neputință, de angoasă de moarte sau alte tipuri de angoasă, o pot face pe femeia însărcinată să suporte cu greu perioada de sarcină și să resimtă ca periculos să păstreze sarcina.
De asemenea, a purta un copil în pântece, trimite la relația cu propria mamă. Dacă a fost un bebeluș neglijat de care mama nu s-a preocupat, care nu a fost prețuit și căruia nu i s-a acordat atenție, unul dintre sentimentele care pot apărea la o femeie este acela că nu poate fi o mamă bună, că este incapabilă să poarte copilul, să îl protejeze, să îl țină în viață. Ea poate simți că un copil este o povară, că o să fie lezată fizic și emoțional.
Prin urmare, motivele pentru care o femeie avortează sunt legate pe de o parte de experiențele sale emoționale încercate de când era bebeluș și până la maturitate, experiențe ce au determinat sentimente intense inconștiente. Pe de altă parte pot fi experiențe din istoria familiei care să determine blocaje mult mai profund inconștiente și prin urmare, mult mai greu de detectat.
Mulțumim doamnei Rodica Matei pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Surse:
www.womansday.com; http://blue24h.com; www.redbookmag.com
Urmareste-ne pe Google News
