Undeva, împinse de ceva din străfundul creierelor noastre, începem să ne trezim dintr-un fel de amorțeală sau ceață profundă. și să privim lumea cu alți ochi.
Pentru multe dintre noi copiii au ajuns de acum la o vârstă mai degrabă de independență și își doresc să se aventureze puțin mai departe de idealurile și regulile impuse în sânul familiei. Își doresc să pornească la drum și să cucerească ceea ce ei privesc drept răul din lume. Sunt determinați să își lase amprenta pe societate.
Cam la fel cum ne-am dorit și noi la vârsta lor.
Pe măsură ce numărul magic 40 apare în viața noastră, începem să realizăm că există mai mult în viață decât mormane de rufe și căratul copiilor la diverse activități. Ne-am petrecut deja întreaga viață de adulți încercând să ne oferim pe noi înșine către ceva dincolo de propria persoană. În primul rând, facultatea pe care am urmat-o. Apoi primul loc de muncă. Apoi soții și copiii noștri. Am dedicat atât de mult timp și energie pentru alții, încercând să ne dovedim rostul existenței, încât am uitat pe drum de noi înșine.
Îmi amintesc când am devenit mamă pentru a doua oară și când am citit articole în reviste care îmi spuneau să îmi acord timp pentru mine însămi cât timp bebelușul doarme. Îmi amintesc și cum am râs la acele articole, gândindu-mă că evident cei care le-au scris nu aveau copii. Cât timp bebelușul meu dormea, eram prea ocupată cu diverse treburi prin casă pe care nu le-am putut rezolva când era treaz. Cum ar fi maldărul de vase din chiuvetă. Mormanul de rufe care trebuiau călcate. Cum poate o ființă umană atât de mică să acumuleze atât de multe haine murdare nu pot să înțeleg nici măcar acum!
Timpul pentru mine nu era nici măcar în raza mea de interes la acel moment. Trebuia să fac atât de multe în acea oră în care copiii dormeau...viața continua cât timp ei își reîncărcau bateriile.
Oferim. Oferim mai mult decât realizăm.
Apoi, deși pare dintr-o dată, maldărul de vase se diminuează. Mormanul de rufe se transformă într-un mic mușuroi. Iar gătitul cinei pentru una sau două persoane devine noua realizate. Și realizăm că am dăruit tuturor cu excepția noastră.
Vine acea zi magică în care privim în jur și nu sunt jucării de strâns și realizăm că suntem responsabile doar pentru noi. Și poate că acele articole care ne îndemnau să ne acordăm timp pentru noi aveau dreptate, deoarece acum nu mai știm ce să facem. Cui ne mai dăruim?
Este momentul să începem să privim în interior. Începem să ne întrebăm care sunt pasiunile noastre și ce preocupări am putea avea. Cu siguranță am acordat ceva timp pentru lucrurile care ne făceau plăcere în ultimii câțiva ani, dar mai degrabă pentru a scăpa din nebunia cauzată de treburile gospodărești decât pasiuni reale care ne-au bucurat inimile.
Începem să ne întrebăm: ce facem de acum? Acum putem face absolut orice ne dorim fără să ne bântuie gânduri de îngrijorare despre copii sau despre cina pentru familie, suntem perplexe.
Cine sunt eu? Ce mă motivează? Ce îmi face inima să zâmbească? Toate întrebările acestea au devenit importante în mințile noastre. Suntem hotărâte să aflăm aceste răspunsuri. Căutăm cărți motivaționale din zona specială de dezvoltare personală a librăriei. Ne programăm la terapeuți sau la coach. Începem să ne aventurăm în discuții cu prietenii.
Însă ceea ce vedem înăuntrul nostru ne sperie uneori. Această dorință intensă ce a deveni mai conștiente cu privire la ceea ce ne motivează este acum mai puternică decât i-am permis vreodată să ajungă. Unele dintre noi ajung să se supere pentru că au permis pasiunii să lâncezească pur și simplu toți acești ani. Altele ajung să se sperie de cât de arzătoare este acea dorință. Mai sunt și unele care nu au absolut nicio idee care este cu adevărat pasiunea lor reală.
Acela este momentul în care începem să ne trezim.
Oamenii care ne privesc de pe margine ne pot spune că trecem prin criza vârstei mijlocii și nu printr-o perioadă de trezire. Chiar și noi putem numi această trăire o criză și nu o trezire.
O criză este definită drept o situație instabilă sau chiar periculoasă și ne putem simți dezechilibrate într-o lume pe care am cunoscut-o atât de bine, o lume unde am știut clar toate regulile și irutina zilnică. Toate acestea se schimbă peste noapte. Ne trezim cu aceste senzații ciudate pe care le experimentăm. Începem să recunnoaștem sau devenim conștiente că ceva fierbe în noi. Ceva profund și real mocnește în interior.
Când am trecut prin divorț, mi s-a spus că am o criză a vârstei mijlocii. Mi s-a spus că voi fi bine. Și au avut dreptate, pentru că am simțit orice cu excepția faptului că trec printr-o criză. M-am simțit vie și liberă pentru prima dată în nici nu mai știu câți ani. M-am simțit ca și cum mă trezeam dintr-o amorțeală profundă în care nici nu știam că mă aflu. Am putut simți cum dorințele și pasiunea mea se dezmorțesc ca și cum ar fi zăcut timp de secole. Cum se descoperă. Cum se încordează. Cum strigă la mine ca să le aud.
Toate acestea mi s-au întâmplat la magica vârstă de 40 de ani. Așa că poate 40 este noul 20. Poate 40 este momentul din viață când realizăm că suntem o parte importantă din societate, nu pentru a ne lăsa amprenta, dar pentru a descoperi ce daruri avem de oferit. Descoperim moduri mai blânde pentru a spune lumii din jur că avem ceva de oferit: pe noi înșine.
Părem egoiste pentru generația tânără și copiii noștri că în sfârșit avem timp pentru noi. Nu mai simțim nevoia de a ne adapta la rutina zilnică. Acum, când facem un curs de yoga sau când mergem la bibliotecă, o facem cu adevărat pentru bucurie și nu pentru evadare. Ne îndreptăm către toate posibilitățile a ceea ce avem și a ceea ce suntem.
De acum suntem gata să le acordăm timpul despre care articolele din reviste ne-au avertizat că avem nevoie. Suntem pregătite să lăsăm vârsta magică de 40 de ani să înceapă.
Adaptare după articolul lui Debbi Serafinchon pentru Elephant Journal.
Urmareste-ne pe Google News
