Nimic nu te pregătește pentru o complicație a sarcinii. Nu știam câte complicații există în sarcină asupra cărora nu avem niciun control, sau dacă știam de câteva, aveam impresia că nu o să mi se întâmple mie...că șansele sunt mici să se nimerească tocmai la mine.
Complicația mea s-a numit preeclampsie. E o boală care debutează rapid și fără explicație, începând cu săptămâna 20 de sarcină (în general). Pe scurt, această boală înseamnă hipertensiune cauzată de sarcină, care poate să ajungă la eclampsie, adică cedarea organelor și declanșarea unor convulsii care pot să ajungă până la deces.
După două săptămâni în care medicii au încercat să țină tensiunea sub control cu medicamente, singura soluție care mi s-a propus a fost nașterea, aceasta fiind și singura modalitate de vindecare. Prin urmare, la 31 de săptămâni am născut prin cezariană, un băiețel de 1400 gr.
După operație, a urmat noaptea din terapie intensivă și transferul în salon.
A intrat în Cartea Recordurilor! Cum arată „cel mai prematur” bebeluș din lume care a supraviețuit
Un salon alături de o mămică cu un nou-născut, în timp ce copilul meu era la TINN. Am fost la el și nu exista cuvinte pentru a descrie ce este în sufletul unei proaspete mămici atunci când își vede copilul într-un incubator conectat la tot felul de fire care îl ajută să supravietuiască.
Depresia se simțea în aer
Diagnosticele acum mi se par clasice, dar evoluția fiecărui copil este diferită, orice mămică ce a trecut prin TINN le știe. Concluzia a fost că va dura până vom ajunge acasă, și trebuie să am încredere în copil și în puterile lui.
A treia zi am fost transferată la etajul 4 al maternității.
Acolo am cunoscut mămici cu copii internați la TINN și am simțit disperarea, speranța și toate stările posibile atunci când lucrurile nu merg cum trebuie. Depresia se simțea în aer. O lume aparte față de restul maternității, unde oamenii fericiți își duceau copiii sănătoși acasă. Noi, mămicile de acolo, rămâneam constante și așteptam ziua în care ni se va spune și nouă că putem să luăm copii acasă.
Acolo am aflat de multe complicații ale sarcinii, la fel de imprevizibile ca și această preeclampsie .Adevărul este că chiar și acum, când medicina a evoluat atât de mult, sarcina tot reprezintă un risc și sper ca fiecare mamă să fie mândră și recunoscătoare când ajunge la termen cu un copil sănătos.
Timp de o lună jumătate am rămas internată alaturi de copil în salonul de la etajul 4, dintre care 10 zile copilul a fost la TINN și restul zilelor pe secția de prematuri.
După ce m-am obișnuit cu situația în care mă aflam, inclusiv cu gândurile cele mai negre posibile, am găsit puterea pentru copilul meu care avea nevoie de mine și am intrat într-o rutină. Dovada că omul chiar se poate adapta în orice situație.
Ne încurajam reciproc și ne dădeam speranța că totul va fi bine.
Alături de celelalte mămici aveam program de muls obligatoriu. Se mergea din trei în trei ore la camera de lactație în mai multe serii, deoarece erau doar 3 pompe pentru mulsul laptelui, care apoi era dat copiilor. De două ori pe zi puteam să vedem copii în TINN câte o jumătate de oră. Mai târziu, pe secția de prematuri, ne mulgeam pe secție, deci aveam ocazia să ne vedem copiii la fiecare masă.
Duminica se mergea la capelă.
Ne încurajam reciproc și ne dădeam speranța că totul va fi bine. Nu aveam voie să ieșim din spital. Uneori, o mamă plângea că a primit un diagnostic crunt, o alta aștepta lângă copil transferul la Marie Curie; totul contura viața în spital.
Am realizat că puterea unei mame pentru copilul ei nu cunoaște limite, și nici sacrificiul.
Când ești prima dată mamă, totul este covârșitor, dar trebuie să fim conștienți și de această realitate, când lucrurile nu merg cum trebuie, pentru că numai prin cunoaștere putem să găsim puterea să depășim orice obstacol ne rezerva viața.
Discuțiile cu medicii erau tranșante, scurte și la obiect, indiferent dacă veștile erau bune sau rele, dar asistentele erau extrem de înțelegătoare, cu milă față de situația în care ne aflăm.
La final, după toată această experiență, am ajuns acasă amândoi sănătoși. Cuvintele mele pentru personalul medical sunt numai de laudă pentru că ne-au salvat, atât pe mine, cât și pe copilul meu.
Nu există cuvinte care să exprime recunoștința pe care o am pentru personalul medical din cadrul secției de terapie intensivă. Am văzut ce mulți copii ajung pe secția de prematuri și ce mult depinde salvarea lor se măiestria medicilor și de aparatura medicala necesară.
Mamelor care trec prin experiențe similare vreau să le spun doar atât, aveți încredere, știu că vi se repeta mereu să aveți răbdare, dar orice diagnostic ar avea copilul și de oricât de mult timp sunteți acolo, veți ajunge acasă! Copilul va creste, aveți încredere în el. Prematurii sunt puternici și vor depăși orice obstacol.
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
