De ce nu am să plâng la moartea mamei mele

Mama a început să mă abuzeze emoțional când eram adolescentă. Se pare că de îndată ce am ajuns la vârsta la care puteam fi trasă la răspundere pentru faptele mele, am devenit responsabilă pentru toate greutățile din viața ei. Și într-un fel știu că i-am ruinat viața. Pentru că mi-a spus povestea de multe ori. 

”Nu voiam să mai am copii.”, ”Nu îl iubeam.”, ”Nu aveam de gând să stau cu el.”, ”Medicul ne-a spus că este steril.”. Dar iată că a putut să zămislească un copil. Pe mine. O fetiță care semăna perfect cu mama mea, exact așa cum își dorea el. Și ea m-a născut, pentru că spre deosebire de tatăl fraților mei vitregi, al meu nu avea probleme cu drogurile și voia să stea cu noi, să aibă grijă de mine. Și pentru că m-a născut, ea a rămas prinsă în relația cu el, iar în ciuda calităților lui, avea defecte multe. Precum gelozia exagerată și iubirea răutăcioasă prin care îi dorea răul. Și, deși a scăpat de el, a fost mereu legată de el prin simpla mea prezență. 

Așa că pot să iau eu vina pentru viața deprimantă a mamei mele.

Îmi imaginez că ar fi fost mult mai fericită dacă nu s-ar fi îngrijorat tot timpul că tata s-ar putea să îi pună zahăr în rezervor sau să îi facă nu știu ce farmece la țigănci. Poate dacă nu ar fi fost nevoită să mai care un copil în pântece, să îl alăpteze, corpul ei nu s-ar fi degradat acum. Poate că dacă viața ei s-ar fi apropiat mai mult de ceea ce își dorea, nu ar mai fi fost atât de amară ca acum. Nu ar mai fi crezut că tot universul îi este dator. Și nu ar mai simți că este pe moarte.

Îmi este teamă că atunci când se va întâmpla eu voi fi cea care o va găsi. Mai mult ca sigur așa va fi, pentru că locuim împreună și pentru că ea nu prea părăsește casa. Îmi este teamă, nu pentru că va muri, ci pentru că nu știu dacă este ceva rău că nu voi plânge când va muri. 

Am făcut mereu tot ceea ce mama mea mi-a spus. Am tăcut, m-am supus, am ascultat. Mi-am sacrificat propria mea sănătate fizică și psihică pentru nevoile ei toată viața mea. Și, chiar și acum, așa slăbită cum e, când are cea mai mare nevoie de mine, se vede clar că nu îi place de mine. Pot să simt asta ca o cicatrice sângerândă cusută cu fire de ură direct în sufletul meu. În ciuda faptului că am fost și sunt tot ceea ce ea mi-a cerut să fiu, că m-am străduit să nu îi fiu povară, sunt o dezamăgire pentru ea. Ar fi preferat să fiu ca sora mea, o rebelă sau un escroc precum fratele meu mai mare. Ei îi sfâșie inima, pot vedea asta când vorbește despre ei. Dar cu și despre ei vorbește cu emoție, ei îi stârnesc emoții. Eu o irit. Și atât. Ca un țânțar.

Nu mai simt nimic când o îmbrățișez. Mi-am dat seama la un moment dat, când îi turnam cafeaua, că, vrând-nevrând, m-am născut cu scopul de a o servi pe ea, de a-i oferi confort și de a avea liniștea că orice i s-ar întâmpla mă va avea pe mine mereu. Mi-am îmbrățișat mama cu 10 minute înainte să scriu aceste rânduri. Și m-am simțit de parcă îmbrățișam un străin și a fost nevoie să joc teatru. Nu mai există conexiune deloc între noi, nu pot să îi mai ofer confort psihic. Nu mai simt deloc empatie pentru biata mea mamă muribundă. Poate că voi plânge când va muri pentru că voi realiza că m-am eliberat de o constrângere fizică, de cineva de care am fost detașată emoțional de ani de zile. Și apoi îmi voi șterge cele câteva lacrimi (dacă vor fi) și voi încerca să îmi dau seama cum să plătesc chiria fără contribuția ei. 

Articol tradus și adaptat din thoughtcatalog.com

Citește și:

• Aveam 11 ani când mama mea m-a dat afară din casă după ce iubitul ei m-a lăsat gravidă
• Mama mea m-a abandonat, iar acum, că am bani, vrea să revină în viața mea
• Mama mea îmi cere bani să aiba grijă de copilul meu, propriul ei nepot